Sunt într-o continuă concurență cu device-urile, deși mai tot timpul telefonul e lipit de mână mea și a devenit mai mult decât un telefon. Pe el scriu acum, pe el citesc cărți, 80 % din timpul în care am nevoie de Internet îl accesez pe telefon, am și o mini bibliotecă în Drive, să nu mă prindă cumva vreun minut de pauză, necitită.
Dacă n-ar fi pericol de electroșocuri la duș, mai că l-aș încorpora.
Și mă mai supăr pe copii ca n-ar mai ieși din deviceuri.
Am făcut cu ei un grup pe Discord unde ne prostim online, ne trimitem mesaje tâmpițele, poze haioase și emoji, că dacă ei vorbesc computereza și eu trebuie s-o aprofundez.
Nu pot să țin pasul, îmi este foarte clar, dar mă bag și eu în seamă.
Tudor mă ține la zi, el încă mă caută prin casă să-mi prezinte nu știu ce joc revoluționar cu imagini realistice, ultimul răcnet al Internetului, ceva ce-mi pare un bullshit dar n-am ce face, petrec minute bune, admirând minunea.
Pentru că dacă dau să plec la minutul 2, zice, stai că urmează partea cea mai tare, care e tot un fel de parkour besmetic într-un decor schimbat.
Uneori sunt și arme. Atunci pot să spun, degeaba mă chemi la astea cu împușcături, n-o să-ți spun vreodată că sunt ok, n-o să ți le admir și știi prea bine asta.
Da, știu, dar uita-te și tu la decorul ăsta super realistic.
Da, mă uit, au muncit degeaba.
În schimb tot eu las laptopul deschis să adune Robux sau ce-o mai fi, prin AutoClicker și dacă vreau să folosesc computerul între timp, am grijă după aceea să intru din nou în Roblox pe jocul respectiv, să găsesc secvența care adună Robux și s-o pornesc la loc, un lucru pe care nu m-aș fi văzut făcându-l.
Dar copiii deschid în noi niște aplicații pe care n-am fi crezut vreodată că le-am putea rula.
Și nu sunt toate numai de fun, unele pot fi de iubire, dar sunt și unele care rulează instalate direct pe nervi.
Pentru acestea, tot ce mai poți face este să cauți repede butonul de Logout și să ieși de acolo, până nu ajungi la secvențele alea urâte care îți strică ziua, armonia și zenul care în seninătatea lui chiar credea că-și va găsi loc în mintea ta.
Când copiii mei dau clickuri direct pe nervii mei de cele mai multe ori reușesc să găsesc butonul de Logout, dar până îl găsesc încep să numar 1, 2, 3, 4….
La 1, 2 inspir adânc, la 3, 4 expir și încep să văd în infrarosu, la 5, 6 trag aer ca peștele la reflux rătăcit pe uscat, la 7,8 reiau ce aveam de spus, dar de la atâta inspirat adânc, iese cam șuierat, la 9,10 expir și primesc în brațe, trântit, un “Lasă-mă în pace!”, cu care nu știu ce să fac și de frustrare, îl scap, direct în stomac.
Când copii mei dau clickuri pe nervii mei sunt caz tipic de analizat în psihologie, uneori lupt, uneori fug, uneori îngheț.
Câteodată reușesc să câștig lupta de-mi vine să-mi dau premii, dar am și zile când sunt de-a dreptul jalnică și am reacții deplasate la stimuli foarte mici, replici de tot râsul strigate în gură mare, să afle toată lumea ce și cât pot.
Când practic fuga îmi spun că e bine așa, să mai luăm cu toții câte o pauză și astfel rămân cu demnitatea intactă.
Grav e când îngheț în secvență și simt până în neuroni un Error 402, nu strig, nu mă revolt, nu fug, dar privirea, privirea m-ar ataca și pe mine dacă m-aș uita în oglindă.
Când se repetă în buclă toate secvențele de program deodată, îmi aduc aminte că iar am dormit puțin, pentru că cele mai multe erori în Matrix de aici le am.
Și atunci mă deconectez de la sursă, rulez numai aplicațiile de bază, ies frecvent în decor și iau copiii cu mine ca să avem timp împreună, de resetat conexiunile, de reconfigurat bucuria, de restartat râsul și voia bună.
