Scriam pe feribotul englezesc în 20 Iulie.
Cum e să facem traseul înapoi după doi ani de când ne-am îmbarcat la Calais, cu destinația altă viață?
Calais, un nume ce-mi pare cu reverberații turcești și dor de Panait Istrati.
Acum, pe drumul de întors, inevitabil mi-l amintesc pe cel de dus, ce emoții aveam, cât de mici erau copiii.
Dupa 2 ani, am căutat împreună cu ei locul de joacă de pe feribot, cu toate că nu mai au vârsta pentru el, dar îi văd că se bucură când descoperă locuri unde au mai fost, sau care le amintesc de ceva.
Locul de joacă era închis, Covid.
Între două țări, între ape, am reviziut cei doi ani care mi-au fost plini și buni, ca o şhaorma cu de toate.
Acum sunt tot eu, dar de fapt în bună parte m-am reinventat. Când faci așa o schimbare ai un reper de la care poți analiza. Dacă eram 2 ani în România, n-aș fi găsit ce să compar între mine și mine, dar acum îmi este mult mai clar.
Și lucrurile sunt pe plus, în principal cu liniștea mea. Liniștea aceasta pe care mi-a adus-o Anglia, e atât de importantă pentru mine încât mă tem să nu fie doar o iluzie, mă tem că printre degete îmi va scăpa.
Scriu pe feribotul englezesc și-mi amintesc cum scriam pe cel de dus, cu caietul pe genunchi, cu ochii la copii, cu gândul la un blog, care exista atunci numai în mintea mea.
Lung este drumul către casă, oriunde s-ar afla ea.
Ne-am îmbarcat la Dover și am plecat la ora 20:00, am trecut de Poliția de Frontieră cu pașapoartele. Ne-au cerut testele covid și le-am dat vaccinările.
Mi-am amintit momentul când Marc m-a întrebat dacă ne vaccinăm, și am spus da, în secunda doi, cu gândul la trecerile de frontiera din drumul către casă.
Pentru copii n-au cerut nimic, referitor la covid.
Călătoria continuă. O să ajugem la Dunkerque la ora 22:00.
Soțul meu îmi povestește cum a fost la Dunkerque, cum peste 800 de vase, în mare parte particulare, oameni obișnuiți, au ieșit în larg să salveze trupele aliate rămase izolate și încercuite de armata germană în timpul Bătăliei Franței din cel de-al doilea război mondial, pe o fâșie de plajă, la Dunkerque. Și mă întreb dacă pășești pe plajă la Dunkerque, poți simți intensitatea trăirilor acumultate acolo? E aerul mai dens, e nisipul mai compact? Sau Marea Nordului, de mână cu Oceanul Atlantic șterge totul o secundă după?
Mai degrabă așa.
Scriu pe feribotul englezesc cu frenezia omului ce ar vrea să reînvie miracole din istoria lumii și a familiei lui, dar și cu bucuria că nimeni nu mai trebuie salvat la Dunkerque.
Scriu, de parcă îmi dau examenul la materia “Drumul către casă”.
Suntem cu măști, e cald, transpirăm, îndepărtăm măști, în jurul nostru, în 10 metri pătrați se strigă la copii în cel puțin 5 limbi.
Copiii. Copiii aleargă printre mese, desculți, ca la poarta casei, ca pe maidanul de alături, ca oriunde în lume.
Joaca pe feribotul englezesc, care ne apropie de Europa, are același parfum. La fel înroșește obrajii, la fel sclipesc ochii, de bucurie, de împreună, de lumină.
Opt copii în frunte cu Tudor al meu.
Îl aud cum zice: – You can choose, I say the rules!
Oare Tudor, chiar putem alege?
Tudor inventează jocuri, are părul transpirat de la alergarea în sprint printre mese, toți îl urmează, sunt mai mici decât el și-l privesc ca pe Dumnezeu.
Oriunde sunt oameni se nasc găști, cluburi, comunități: albanezi, români, moldoveni, marocani, sârbi, unguri etc, cu toții avem aceeași nevoie de-a aparține unui loc, unui spațiu, unui împreună.
Dar maidanul de pe feribot, cu toate ca seamană cu oricare altul de pe pământ, unește rapid o nație cu alta, pentru că se vorbește o singură limbă, cea a copilăriei.
Poți închide locul de joacă din cauză de Covid, dar nu poți închide joaca din inimile copiilor.
Sună sirenele, se văd luminile din portul Dunkerque.
Bine te-am găsit, Europa!
PS: La cinci minute după ce am intrat în Franța, copiii șușoteau pe bancheta din spate.
I-am întrebat ce au.
Dezamăgire mare!
– De ce în Franța miroase a pește și nu a croissant?
Chiar, de ce?
