Există mereu în noi, teama de necunoscut.
Schimbarea locului în care trăim, ne induce o stare de disconfort şi ajungem să proiectăm în minte, imagini despre ceea ce o să ni se întâmple, care în cea mai mare parte, nu au legătură cu realitatea. Acest lucru ne măreşte starea de anxietate, în loc să ne liniştească.
E firesc, să ne facem griji, mai ales când schimbăm ţara, oraşul, strada, vecinii, prietenii, viaţa.
Schimbarea poate fi în fond, un lucru pozitiv, îţi deschide noi ferestre, prin care să priveşti în tine. Să vezi cum eşti, ce poţi, cum evoluezi, ce te ţine pe linia de plutire, ce te dărâmă, ce te face să-ţi îndrepţi spatele şi să te priveşti în oglindă, cu mândrie.
Când schimbi ţara, orice ai fi, adult, copil, ai de dus lupta ta interioară cu diversele frici, cu adaptarea.
Părinţii, nu pot fi non-stop lângă copilul lor, nu-l pot proteja la infinit şi mai ales, nu pot înlocui cu nimic România din inima lui. Ea rămâne acolo intactă, în prieteniile de pe FB, în apelurile video cu bunicii, pe Whatsapp, şi mai ales, în el.
După aproape 2 ani de Anglia simt că am depăşit câteva etape fireşti, în adaptare. Mi-am recăpătat liniştea, ceea ce-mi permite să-mi ascult vocea interioară, lucru imposibil în vacarmul vieţii mele, din România.
Am început aici să apreciez lucruri subtile, cum ar fi grija statului britanic sau a firmelor private, faţă de mine.
Apreciez scrisoarea pentru breast screening pe care mi-au trimis-o de 2 ori, pentru că prima dată nu i-am băgat în seamă şi au insistat, la câteva luni distanţă.
Apreciez mesajul primit la 11:42, că pot fi întreruperi de energie electrică în zonă, pentru o avarie. Se estimează întreruperea până la 1:15. Şi apoi mesajul primit la 12:12 că au rezolvat problema, şi-mi mulţumesc pentru răbdare, adică pentru 30 de minute, şi-mi trimit un număr unde să sun în caz că am probleme în urma acestui incident.
Apreciez grija scolii, care astăzi îmi trimite un mesaj că este foarte important să ţinem copiii hidrataţi în perioada aceasta. Şi mă roagă să le pun o sticlă cu apă la ei, ceea ce oricum făceam, la scoală numai să o reumple, dacă au nevoie şi în acest fel să încurajăm reciclarea. Vorbim aici, de vara englezească, nu de 40 de grade.
E aşa o candoare în această atenţie, că nu te poate lăsa indiferent şi încet, încet, te obişnuieşti cu asta. Mai ales eu, care am vreo 80% din fişa postului, atenţia şi grija. Să le dau, nu să le primesc!
Exista cei drept şi reversul, când aceeaşi firmă care îţi trimite cu atenţie un mesaj, pe care de multe ori îl consideri inutil, că doar te duce şi pe tine capul ce să faci, aceeaşi firmă, poate să te ţină 2 ore în aşteptare, când suni la call center ul lor, pentru o problemă. Şi poate fi nevoie să suni de 3, sau chiar mai multe ori, până rezolvi.
Acolo unde sunt oameni, problemele sunt universale şi am constatat ca reacţiile oamenilor sunt peste tot la fel, deşi cu toţii ne considerăm diferiţi.
Astăzi, strada noastră ar fi fost subiect de ştiri dacă am fi locuit într-un oraş mai mare. Am ieşit din casă până la maşină şi am vazut-o pe vecina de peste strada, în uşa casei ei.
Nu e casa din dreptul meu ci un pic pe diagonală, aşa că i-am făcut semn cu mâna. Ea mi-a strigat de acolo eterna întrebare ”Are you all right?” I-am făcut semn ca totul e ok şi ea mi-a arătat să ma uit în sus pe stradă.
Erau două maşini de poliţie şi o ambulanţă. Dar cel mai tare m-a frapat faptul, că toţi vecinii erau adunaţi acolo şi discutau grupuri, grupuri, la fel ca în România când se întâmplă vreo nenorocire. Copiii animaseră strada cu trotinete, biciclete. Am întrebat-o pe Mary ce s-a întâmplat, dar nici ea nu ştia.
Cum, englezii, care sunt de o discreţie maximă şi nu te-ar deranja cu ceva, sunt acum toţi în stradă, şuşotesc veştile de la unul la altul?
Mi-am văzut totuşi de ale mele. Tudor s-a dus să vorbească cu vecinii, nu rata el momentul ăsta!
Mi-a spus că cineva e bolnav şi de asta a venit ambulanţa. Dar crede că e grav, a venit până şi un ”secret agent”, îmbrăcat în negru, cu o maşină neagră şi cu o geantă mare.
– Secret agent ul s-a dus direct la poliţişti, a vorbit cu ei, după care a intrat în casă, mami!
– Wow! Ce “secret agent” îmbrăcat în negru …. atât de “secret” că până şi Tudor s-a prins! a râs Ruxi
In fine, ne vedem de treburile de seară, Tudor iese în stradă, mai ia pulsul mulţimii şi vine să mă roage să ies şi eu. Nu ies atunci, ci după vreo 10 min, ca să-l chem la masă.
O văd din nou pe vecina, de data asta vine la mine şi zice:
– Hai în casă la tine!
– Ok! Vino! îi zic.
Şi-mi povesteşte că e vorba de o crimă, o fiică cu probleme psihice şi-a ucis mama. Că cele două n-au mai ieşit din casă de 15 ani şi cineva avea grija de ele, dar nu locuia acolo. Şi alte amănunte groaznice. Îmi spune asta după ce se asigură că nu mai sunt copiii prin preajmă, îmi zice să am grijă de Tudor, nu are ce cauta în zona aia, cu trotineta, nu e cazul să vadă sau să audă mai mult.
Şi iarăşi simt aceea candoare legată de grija oamenilor, de data asta a unei comunităţi care nu a povestit unui copil ce s-a întâmplat, i-au spus că e cineva bolnav. Şi a unei vecine englezoaice care şi-a dat seama că nu ştiu ce s-a intamplat, şi m-a informat, ca să-mi protejez copiii.
Englezoaica mea, nu se poate abţine să nu-mi zică, că şi ea e f__k__g crazy şi ia nişte pastile, dar nici chiar atât de crazy până la a omorî pe cineva. Şi râde zgomotos. Umor englezesc.
E prietenă bună cu Tudor, îmi spune despre el că e “very polite”, că mereu o salută şi o întreabă ce face.
După ce îmi umple casa de energie, la plecare, când o conduc afară, strada e încă plină.
Atunci, pentru prima dată de când sunt aici, am sentimentul că toată planeta e un sat, că oamenii sunt la fel peste tot, că tot ce ne zguduie ne scoate în stradă, că bârfim la fel, facem haz de necaz la fel, nenorocirile ne unesc.
Şi văd un foc, maşini de pompieri şi tot satul acolo, la poarta casei în flăcări. Discuţii, presupuneri, bârfe, copilarie, România.
Suntem peste tot acasa.
Blogs
