Am început să conduc maşina după 7 ani de când aveam carnetul de conducere.
Impropriu spus că am condus, de fapt, am luat-o de la capăt, dar cu alt ’instructor’, soţul meu. Pe atunci, nu-mi era soţ şi nici nu ştiu cum de l-am mai luat, după ce nervi mi-a făcut cu lecţiile de condus.
Într-o seară de sâmbătă, la o oră târzie, când veneam de nu ştiu unde, la intrarea în Bucureşti a oprit, şi-a zis:
– Treci la volan! Nu e aşa trafic! Hai!
– Nu pot, nu sunt pregătită, n-am bulina în geam ca să mă ocolească toţi, trebuie să citesc din nou legislaţia, nu pot aşa, gata, treci la volan!
Ba poţi, ba nu, ba da, nu înţelegi că nu, ba da, hai treci la volan, s-o crezi tu, ba da, şi tot aşa.
Până când am zis: – OK, dar să se consemneze că cel mai deştept cedează.
Aşa a început şofatul vorbit, mi-a spus tot ce trebuie să fac, de la apasă ambreiajul, bag-o într-a întâia …schimbă viteza, n-o auzi cum sună, până la semnalizează, schimbă banda, e roşu, opreşte.
Tot ce-mi amintesc din aceea traversare a Bucureştiului este intersecţia Basarabia când trebuia să fac stânga şi întrebam într-una, acum pe unde o iau? Semaforul stă pe roşu destul de mult acolo şi probabil sângele care îmi inundase creierul s-a retras puţin, pentru că i s-a transmis un semnal că n-aş fi în pericol de moarte.
Când am parcat în faţa blocului am început să plâng. Am plâns toată frica şi frustrarea. După un timp mi-am revenit, şi-am dat cu ochii în dreapta mea de ’instructorul’ care zâmbea fericit.
Sunt o catastrofă la orientarea în spaţiu, pentru că-mi fuge mintea mereu undeva. Orientarea în spaţiu e un skill pe care îl ai ori ba. Pot sa fiu super concentrată, să mă gândesc numai la faptul ca sunt la volan şi am de parcurs un drum, din punctul A în punctul B, nu las nimic altceva să-mi pătrundă în minte, şi totuşi când o aud pe Sabrina în roundabout că trebuie să ies la a treia ieşire, pac, ies la doua. De ce?
Ştim cu toţii cine e Sabrina, sau cum o chema-o pe ea, vocea de la GPS, Google maps şi alte ajutătoare pentru dezorientaţi ca mine. Vocea e bine intenţionată, deşi uneori şi ea o ia pe la Ploieşti.
Şi satelitul, parcă-l văd cum flutură flapsurile stupefiat, se opreşte o secundă din rotaţia lui:
– Băi nene, nu mai ştiu ce să mă fac cu asta, transmit ca un tâmpit semnalul la timp să ajungă în jucaria aia de o are pe bord, înainte să intre ea în intersecţie, daaaa? I se spune clar, să iasă la a treia, şi ea ce face? Ce faceeee? Iese la a doua.
-Scoateţi-mă de pe orbită, să nu-i mai văd faţa, să n-o mai văd panicată, că mă deprimă. Credeţi-mă, dacă am 10 din astea pe zi sunt burn out. M-am săturat frate, trimit semnale care mai mereu pică pe lângă, la destinaţie.
Chiar aşa este, dar nu ştiu ce m-aş face fără GPS, dacă mă rătăcesc cu el, fără el, cred că m-aş duce, m-aş întoarce, niciodată n-aş ajunge.
După o lună de când reluasem condusul cu însoţitor, într-o sâmbătă, m-am gândit să plec singură cu maşina, 6 semafoare şi 2 străduţe mai departe, unde aveam o rochie la modificat, pentru nunta la care mergeam în seara aceea.
Aşa că m-am gândit să iau maşina, fără GPS, fără Google maps, nu aveam internet pe telefon, aşa erau vremurile. Dar ştiam unde trebuie să merg, era simplu, cel puţin în capul meu.
Plec. La prima trecere, o doamnă flutură spre mine un deget prin aer, urlă ceva în dulcele grai românesc. Maşina era jumătate pe trecerea de pietoni, toată lumea mă ocolea. Bun. Nici n-am încercat să fac ceva, poate puteam să dau înapoi, nu ştiu, n-am încercat. Am plecat, uite că se poate, un semafor, două, trei, e ok , recunosc zona, bine. Trebuie să fac dreapta, n-o fac la timp ci pe următoarea, şi mă încurc, mă tot duc, opresc pe nişte străzi, habar n-am unde şi sun GPS ul de acasă.
– M-am rătăcit, sunt undeva şi nu ştiu unde!
– Coboară şi întreabă pe cineva unde eşti? îmi zice ’GPS ul’
– Poftim? Cum să întreb unde sunt, sunt aici unde sunt, cum să întreb? Mi se pare ridicol.
Şi de aici începe lunga aventură a întoarcerii acasă, cu nervi, ţipete, frustrări, ochi în lacrimi, să mă salveze cineva, să mă scape cineva de aici!
N-am coborât, n-am întrebat. Trebuie să mă descurc mi-am zis, din telefon se auzea o voce tot mai enervată, de genul, cum să te ajut, dacă eşti aşa absurdă şi încăpăţânată!
Cora Pantelimon, mai departe, aglomerație mare, de sâmbătă la prânz, opresc la o benzinărie, mă cert cu GPS ul, iau o cafea, nu ştiu, n-am nici un plan. Încerc. Plec.
Încet, încet mă trezesc la ieşirea din Bucureşti, în coloana de maşini, bară la bară, mers de melc, nu pot întoarce. Începe o pădure pe dreapta, se termină pilonii de pe mijlocul străzii, în sfârşit întorc, spre Bucureşti, spre nicăieri.
Văd o benzinărie, am cardul la mine. Este singurul moment din toată aventura când am gândit logic, am oprit şi am făcut plinul. Dacă mă întorc şi din greşeală ajung la Piteşti, să am cu ce. E bine.
Plec, urlu din nou în telefon, GPS ul de acasă nu mă înţelege, nu mă ajută, strigăm unul la altul. Are o singură idee fixă, să-i spun unde sunt, ce vad, şi să opresc naibii undeva, să întreb odată. Încăpăţânată.
În acea zi, am făcut front comun cu maşina, am învăţat s-o stăpânesc, am mers şi iar mers. Am ţinut telefonul cu umărul, între omoplat şi ureche, cu o mână sau aruncat pe scaunul de alături. Nu aveam suport pentru telefon, neavând internet pe telefon nu mi-ar fi folosit, nu exista smartphone.
Am reintrat în Bucureşti şi m-am tot dus, am început să cunosc, la intersecţia Dimitrov m-am luminat, am ştiut direcţia, dar nu m-am încadrat corect pentru stânga şi am mers, tot înainte. Mult. Ştiam deja direcţia, dar îmi era frică să fac stânga, am făcut stânga în rond la Unirii. Cine ştie oraşul Bucureşti, îşi dă seama de câte ori puteam să fac stânga că să ajung în Balta Alba.
Am ajuns aproape de casă, nu m-am oprit, am mers mai departe pe acelaşi traseu parcurs 3 ore mai devreme. Da, 3 ore mi-a luat, un traseu de 20 de minute.
Am condus din nou cele 6 semafoare plus 2 străduţe, nu închisese la croitorie, cred că era 2 după amiază. Mi-am luat rochia.
Am parcat în faţa blocului. Eram şofer. Pot spune că am devenit şofer într-o sâmbătă la prânz.
Acum, sunt în Anglia şi aici condusul poate fi plictisitor, se respectă viteza, nimeni nu depaşeşte, dacă te claxonează sau depăşeşte cineva, poate fi român. Poliţia nu e vreo sperietoare, e un sprijin real, în sensul că te poate conduce kilometri, pardon miles, numai ca să te ajute, să nu încurci traficul atunci când te ratăceşti. Flashurile sunt o invitaţie că poţi trece, atunci cînd ieşi de pe o stradă nesemaforizată şi cineva te lasă. O banală intersecţie poate avea 4 sau mai multe semafoare pe sens, unul pe stânga ta, unul peste stradă, unul pentru stânga, altul pentru dreapta, unul pe dreapta pe direcţia ta de mers dacă există refugiu sau separator de sensuri/benzi.
Am venit din România cu maşina şi după trei zile pe drum, eram epuizaţi. Când am intrat în Anglia, deşi mai aveam 4 ore până la destinaţie, m-am relaxat că am ajuns şi am adormit jumătate de oră. Soţul meu a condus tot drumul din România până la feribot, pe dreapta, am intrat în Anglia şi a trecut pe stânga ca şi cum era de acolo. Când m-am trezit şi am văzut tirurile venind pe ‘’contrasens’’, am simţit cum mă scurg în scaun. Am avut nevoie de 6 luni să trec în mintea mea pe stânga, 6 luni, pentru că, la un roundabout m-am urcat cu roata din spate pe bordură, şi nu mai mi-a trebuit condus pe stânga.
Ce blocaje crează mintea noastră? Să conduc atâţia ani în traficul din Bucureşti şi să n-o pot face aici unde e lejer, e un orăşel, am 4 semafoare şi 5 roundabout până la job, o nimica toată. Până la urmă, am reuşit într-o zi şi de atunci reuşesc mereu. Dar când schimb traseul mereu e cu emoţii şi Gps ul reconfigurează la greu.
În sinea mea, i-am dat mereu dreptate tatălui meu care mi-a spus despre condus că nu e pentru oricine. Da, sunt de acord, dar eu nu sunt oricine. Şi dacă mi-e greu, cu atât mai bine. Acum, după vreo 10 ani de condus aproape zilnic, tot sunt conştientă că sunt la volan, nu mă pot urca cu seninătate, nu conduc precum respir cum face soţul meu.
Deşi am momente, când a fi la volan îmi devine o prelungire a fiinţei şi muzica îmi inundă sinapsele, gândurile zboară libere, este timpul meu preţios, eu cu mine.
photo: un Ferrari de Bucureşti cu care doar ne-am pozat, acum vreo 7 ani
Blogs
