Fiecare zi vine cu lumina din zori dar deopotrivă ar trebui să aducă lumina și-n noi.
Stăm cu toții în lockdown precum niște coconi sau bulbi cărora nu le-a venit timpul nașterii, înfloririi, ca și cum încă nu ne-a venit timpul viețuirii.
Ne-am suspendat viețile ca să protejăm ființe dragi, ne-am suspendat pe noi, dincolo de noi.
Nimic nu se mai leagă, oamenii nu se mai pot percepe cum sunt cu adevărat.
-Ți-e bine? Cu cine vorbești când n-ai cu cine? Cu cine?
Ce nevoi avem, ce tristeți, ce mai putem, ce mai sperăm?
Suntem toți dincolo de un ecran pe care tastăm cuvinte al căror sens uneori nici noi nu-l înțelegem. Suntem cu toții dincolo de un ecran de unde poți să-l vezi pe celălalt, că-ți zâmbește, că pare sănătos, fericit, dar chiar este?
Lockdown ul ne-a învățat să ne jucăm de-a trăitul, ne-a învățat să ne mulțumim cu puțin.
Or de la viață ar trebui să luăm totul, să n-o lăsăm să ne spună că astăzi este o zi banală, ca azi poți să nu faci nimic, că nu e o zi importantă. Să nu ne lăsăm păcaliți.
Astăzi este cea mai importantă zi. Mereu.
Specia umană se adaptează destul de ușor. Mă uit la copiii mei, n-au blocaj de lockdown ca mine, nu visează să meargă la concerte, la teatru, să stea cu orele într-o bibliotecă, să-și rupă picioarele pe-o bicicletă, despre școală ce sa mai zic. Nimic.
Mă uit la copiii mei și văd că nu mai visează. Îmi pare ca device-urile visează în locul lor. Și asta doare foarte tare.
Atunci fac orice nebunie numai ca să-i provoc, să-i scot din tipare. Uneori mă ascund în dulap, le dau de acolo indicații pentru ora de culcare și mă las minute în șir căutată, uneori mă așez pe covor și asta e de ajuns să-mi sară în cap, uneori rulez covorul și cu o bucățică de lemn jucăm hochei pe parchet, uneori punem muzică și dansăm, uneori citim, uneori jucăm personaje cunoscute din filme, cu replici, decor, regizor, filmăm. Varianta noastră. De nepostat, de nepublicat, neprețuită.
Prea repede învață copiii să se ascundă după ecrane, prea repede am învățat noi să trăim izolați, noi, de noi.
Putem să încingem tastele, să stăm pe zoom, team, toată ziua și să nu știm cum e cu adevărat celălalt. Ecranul ne obligă să ne jucăm rolul. Motor! Acțiune! Toți suntem actori.
Chiar dacă toată această stare de fapt nu depinde de mine, am îndrăzneala să aleg altceva.
Voi sărbători zilnic momentul cand voi putea vedea oamenii face to face, la o cafea, la o bere, cand voi putea încinge un grătar cu prietenii.
Voi sărbători zilnic clipa când o să merg la film cu copiii, când o să stăm la un suc, când se vor așeza pe un scaun la tuns, când vor merge la școală din nou.
Voi sărbători zilnic momentul când îmi voi strânge în brațe părinții, când îi voi pupa apăsat și-i voi mângâia pe creștet cum îmi făceau ei în copilărie.
Voi sărbători zilnic clipa când nu va mai fi nevoie de doi metri, între mine și tine, între tine și oricine.
Voi sărbători mereu nemărginita mea iubire de viață, până când însăși viața se va îndura și va zice:
– Să-i dăm drumul nebunei să trăiască!
