“Friends Kids Festival” – între agonie, extaz, aruncare în gol direct din zona de confort, palpitații, cafea și somn pe apucate.
Cum aș putea să rezum, într-un banal articol, ultimele două luni trăite într-un perpetuum roller coaster?
Nu am cum să găsesc cuvintele potrivite care să descrie reușitele și nereușitele, bucuria, disperarea, zâmbetele și șocurile.
Pentru că un festival, așa cum l-am conceput noi, are nevoie de mult mai mult timp să dospească. Două luni e un timp foarte scurt.
E de mirare – și un mare noroc – că s-au găsit o mână de români care să zică „da” și să participe la organizare.
Nu aveți idee cum, printre joburi, copii și diverse obligații, și-au luat pe cap și organizarea unui festival.
Eu și soțul meu avem această frumoasă nebunie și ne-o asumăm, dar nu mă așteptam ca alții să-și arunce liniștea în aer pentru o idee.
Și totuși, au făcut-o.
Mă gândesc că nevoia de comunitate, de acest „împreună” despre care tot am scris, e atât de acută pentru noi, cei plecați departe de România, încât te face să nu mai iei în calcul toate riscurile și să te arunci înainte cu tot entuziasmul și energia – pentru a crea ceva pentru copiii noștri, pentru comunitate.
Că e mai ușor și mai comod să nu te implici, nu?
E mai ușor să zici: „Nu se poate.”
Dar, uitați, s-a găsit o mână de oameni care au zis: „Ba da, se poate.”
Au fost două luni de zbateri. Am avut, oficial, cu toții, un moment când am zis: „Gata, renunțăm.”
Am avut mai multe momente din astea – în bucătărie, eu cu Marc Vornicu, soțul meu – când ne dădea cu virgulă. Am avut clipe de panică, nenumărate, când licențele pentru festival dispăreau, se schimbau, și mereu mai era nevoie de ceva.
Înainte, când voiam să-l încurajez pe soțul meu, îi spuneam: „Tu ești eroul meu.” De multe ori poate nu era mare lucru ce făcuse, dar simțeam că trebuie s-o spun.
Acum, Marc este supereroul meu. A luat-o de la capăt de nenumărate ori, a desenat hărți pe hârtie milimetrică pentru o locație, pentru modificări solicitate, pentru altă locație, pentru n+1 modificări.
A scris proiectul de festival, risk assessment-ul, a completat n formulare, a dat zeci de telefoane, a disperat, nu a dormit, a fumat prea mult, și-a pierdut răbdarea de zeci de ori, a țipat, a fost extrem de încăpățânat când nu trebuia, a pierdut cu asta doi oameni din echipă, și-a cerut scuze când a putut, deși de fiecare dată l-am sfătuit s-o facă.
Acest om este atât de imperfect în perfecțiunea visurilor lui, încât ajungi să-l susții nu pentru că ai vrea neapărat, ci pentru că visează la scară mare, cum poate tu nu îndrăznești s-o faci.
O mână de visători au rămas prin preajmă:
Anca are mulți prieteni în jurul ei, o carieră în South Yorkshire, drumul ei. Dar, ca întotdeauna, când se echilibrează lucrurile, când viața o ia pe un drum lin și predictibil, stai și te întrebi dacă asta e tot, dacă n-ar fi mai împlinitor să faci mai mult bine în jurul tău, să construiești acel „împreună” românesc care să umple sufletul și inima pentru că ești cheia care deschide copiilor și părinților ușa către bucurie. Anca este energie, responsabilitate, emoție pură.
Îți mulțumim, Anca.
Florentina este cea care ne-a pus la loc pe șine când deraiasem. Încrederea ei că se poate ne-a făcut să continuăm. Florentina este acel om pe care ți-l dorești în preajmă pentru că îți este bază, pentru că nu te lasă la greu. Are trei copii minunați și o energie cu care ar putea construi, aici în South Yorkshire, încă o Românie. Florentina e forța și puterea tenacității învelite în curățenia credinței că totul este posibil, pentru noi, pentru copiii noștri.
Îți mulțumim, Florentina.
Laura duce cu ea o mulțime de responsabilități, își susține creativitatea prin Laura’s Crafts, se împarte între copii, muncă, creație și comunitate. Laura este omul care se implică, care își asumă lucrurile, fie ele bune sau rele. Nu știu când crede ea ca e prea mult, sper să afle mult mai târziu și între timp să facă cât mai mult bine. Laura poartă România atât de firesc, că la prima vedere ai zice că nici nu prea e acolo, dar România e prezentă în fiecare pas al Laurei pe teritoriul UK, de la craft la comunitate.
Îți mulțumim, Laura.
Emilia este singura din grup pe care o cunoșteam dinainte, ea este prietena noastră. Ne-am văzut copiii mai mici, ne-am adunat în jurul mesei, am vorbit când ne-a fost bine, când ne-a fost greu. Emilia a mutat si ea aici România frumoasă, plină de culori, ce înfloresc în broderiile ei. Are o blândețe în voce, o blândețe în privire că-mi vine de fiecare dată s-o protejez, de orice, de oricine, numai să-i fie bine, deși ea s-ar descurca oriunde s-ar afla, fără protecția mea.
Îți mulțumim, Emilia.
Paul este om de inițiativă, de concret, cu un firesc și o naturalețe ce-ți amintesc de oamenii calitate, de bun simț, “cum se făceau odată”, deși el este tânăr. Datorită lui s-a înființat secția de votare în Sheffield. Paul are trei copii și inima plină. România lui Paul este aici cu el, prin ceea ce poate face el pentru ea. Și el face mereu câte ceva pentru ea, el este mereu implicat în ceva.
Îți mulțumim, Paul.
Marian, un „Ardelean în Yorkshire”, care visează o să construiasca o comunitate românească unită, degrabă săritoare la nevoie. El este aici pentru fiecare, pentru orice inițiativă care se vrea scoasă în față, prezentată, ajutată. Marian susține binele românesc în graiul dulce ardelenesc. Marian este partea noastră vizibilă in comunitate, omul care girează in extensio pentru noi.
Îți mulțumim, Marian.
Acum scriind despre toți se vede clar că numitorul lor comun este România și iubirea fiecăruia pentru ea.
A, da, mai sunt si eu. Carmen.
Sper să vă întâlnesc în număr cât mai mare pe 1 Iunie la Friends Kids Festival.
Să începem să ne mișcăm ca o comunitate.
Să fim împreună.
Să ne vedem copiii fericiți.
Să cântăm, să jucăm, să ne umplem inima de România.
Vă spun: s-a muncit ca la galere.
Veniți să sărbătorim împreună bucuria!
Vă așteptăm!
* Foto la locul unde se va desfășura festivalul duminica viitoare.
Mai multe detalii gasiti pe: FriendsKidsFestival.org
