Ieșim pe scara avionului, pe aeroportul Otopeni, într-o zi de iulie la prânz și primul care ne salută este aerul fierbinte al României.
După temperaturile moderate ale Angliei în care zilele de caniculă sunt evenimente mult trâmbițate, unde la 35-37 de grade se iau măsuri ca pentru Apocalipsă, unde primesc cel putin 7 informări și tot atâtea sfaturi pentru cum trebuie să meargă copiii la școală la 35 de grade și unde toată tevatura dispare săptămâna următoare, odată cu întoarcerea la 17 grade, aerul canicular al României nu ne surprinde.
Dar ne surprinde sentimentul de insecuritate pe care ni-l reamintim brusc și dureros când regulile se schimbă din mers și ni se cere o garanție de 1200 eur pentru închirierea unei mașini. Un Hyundai, care ar putea fi cumpărat cu puțin peste garanția cerută. Închirierea era deja achitată prin Booking.
Ni se oferă într-un final o alternativă, pronunțată din vârful buzelor și ochi dați peste cap, de a plăti o diferență de 15 euro /zi pentru ceva ce i se spune pompos, Casco.
Înainte de a-mi reaminti ceva, simt cum mi se strânge stomacul pentru toată atitudinea, pentru acel discurs care are intenția de a te minimiza, de a te acuza că n-ai citit bine pe site, ca nu știi condițiile, pentru aceea amabilitate falsă, acea inflexiune a vocii care cu greu menține aparența de calm.
Mă izbește în fața acel domnule, doamnă pronunțate cam apăsat.
Și-mi flutură pe la margine de gând ideea că am cam uitat toate acestea.
Constat că am uitat multe, mirosul din scara blocului, liftul strâmt, cutiile poștale ca niște sertare mici cu chei mult prea mari, eterna vopsea galben-verzui de pe casa scării.
Dar suntem în București, suntem acasă și asta e starea pe care nimic nu o poate altera.
Cumpăram prea multă mâncare, brânză, roșii, ouă, ceapă, kaiser, pepene, porumb crud, pâine, lapte Sana.
Fiecare activează memoria olfactivo-gustativă.
Copiii vor melci de la Fornetti, vor pepene, vor zmeură din paharele înalte de plastic de la piață.
A doua zi pe la 9 mă duc la piață, fac un tur de onoare și mă opresc înainte de orice la librărie, intru în spate la cărți, unde oferta nu este super generoasă, dar unde știu cu ochii închiși cum sunt aranjate carțile pe domenii și pot petrece o jumătate de oră fără să mă deranjeze cineva. Cumpar numai două carți, pentru că în timp am învățat să-mi țin acestă pasiune în cote rezonabile.
Piața din București este o explozie de culori, mirosuri, abundență, o avalanșă de senzații, simt un gol în stomac când văd grămezile de vișine. De când am plecat din România, de aproape 3 ani, nu am mai făcut banala plăcintă cu vișine și nici compotul cel gros și sângeriu pe care îl turnam în pahare cu polonicul.
Cu toate celelalte m-am descurcat, am găsit alternative, dar vișine cărnoase, dulci de coapte în toată acreala lor, n-am găsit.
Oamenii, dacă se uită unii la alții, o fac într-un mod scrutător, mult prea serios, fără urmă de zâmbet, prinși în goana zilnica a viețuirii.
Da, îmi spun, viața e grea, prețurile au crescut, totul pare că se duce la vale, dar trebuie să găsesc un om în orașul ăsta, care să-mi zâmbească cu ochii și sufletul, un om care nu mă știe, un om de niciunde. Și găsesc. O tarabă cu vinete, ceapă, mărar, pătrunjel și omul care își vede de aranjat legume cu spatele la lume.
Aștept pentru vinete.
Când se întoarce și dă cu ochii de mine are un zâmbet larg, hâtru, pentru că a simțit cum așteptam, dar deschis, senin și firesc.
Îmi amintesc mersul la piața “într-o altă viață”, ușurința cu care schimbam două vorbe cu oamenii și cum deseori îmi adaugau un fruct, două sau o roșie, după ce cântăriseră totul și chiar plătisem.
Pentru firescul cu care vorbeam cu oamenii, pentru culori și mirosuri, pentru că-mi făceam meniul zilei numai trecând printre tarabe, îmi lipsește piața din România.
Constat că Bucureștiul are o putere de atracție la care copiii mei nu rămân indiferenți. Am văzut și simtit asta, știu acum, că oriunde îi va duce viața prin lume, vor veni la București ca la un etern acasă. Am flash uri cu un viitor în care frații ăștia doi îsi vor planifica singuri vacanțe în București, ca să redescopere lucruri, gusturi și copilăria.
De la mall ul Park Lake unde tot timpul admira decorurile, vitrinele, pentru creativitatea românilor cum zice Ruxi, până la Centrul Vechi unde la 11 noaptea descoperim un centru de capitală europeană, colorat, vibrant, muzical, animat ca ziua.
I-am simțit fericiți pe copiii mei de 11 si 13 ani, în Centrul Vechi, cu ochii la lumini și clădiri, cu ochii la oameni, cu româna și engleza vorbită în jur, care pentru ei, fiecare, sună de acasă.
Am instalat aplicația Lime și am închiriat trotinete electrice. Atunci mi-a venit ideea să le fac poze în fața Palatului CEC și să se plimbe cu trotinetele pe pista de pe Calea Victoriei. Așa au descoperit centrul orașului de la Fântâni la Unirii, Centrul Vechi, Palatul Cec până în Piața Victoriei, la Guvern.
E fascinant să faci asta la 12 noaptea în orașul care nu doarme, să treacă pe lângă tine bicicliști, care în echipament sportiv, care îmbrăcați elegant, cu buchete de flori în mână.
Mă uit în jur la orașul vibrant, dar calm, ușor răcoros după canicula de peste zi, unde mă simt în siguranță pe stradă, cu doi copii care de mult trebuiau să doarmă, și simt cu toată ființa că sunt acasă, și că noaptea aceasta de vară o să-mi fie pansament, plasture și perfuzie în toată iarna care va veni.
Ne adunam cu greu de pe străzi, cu un taxi, la 1:45, dupa vreo 7 ore de aventură, cu picioarele strigând la noi de durere, cu ochii febrili de descoperiri și inima cât toată capitala București.
