Vine și ziua când intru în cursa cu obstacole a zborului către România.
3:30 în noapte e ora plecarii de acasă din Anglia. Dupa o zi cu 39 de grade, copiii, în excitația plecării și datorită caldurii
acumulată la etaj, refuză să doarmă. Găsim o soluție, vor dormi afară pe trambulină, unde cară perne, pilote, pături.
Termin de aranjat totul cu o oră înainte de plecare. Dorm 20 de minute. O nebunie orice plecare, o cursă fară ștafetă pentru mine.
Nu apuc să cercetez, ce simt, unde sunt, ce vârtej stârnește în mine România? Nu am timp să mă uit în mine.
Mergem prin aeroportul din Birmingham într-un șir uman neșfârșit, prin labirintul de corzi care ne indica traseul.
E nevoie să fi rapid, să te orientezi în spațiu precum pantera în junglă, să-ți fie ochiul vigilent până când îți permiți să respiri din nou normal în șirul așteptării de lângă burta avionului. Plecăm.
Arunc un ochi spre pământ, verde, negru, lucirea metalică a apei, apoi albul norilor acoperă totul. Copiii își caută poziții nefirești de somn.
Trei ore și hubloul afișează România.
Mă uit în jos încercând să identific locuri. Par multe păduri, de sus sunt ca peria aruncată în urma în povestea lui Făt-Frumos din lacrimă. E mult verde și galben, lacuri și râuri. Deodată, totul îmi pare extraordinar de frumos.
Începe coborârea, trenul de aterizare atinge pista. Românii sunt în gândurile și stările lor, fiecare știe el unde!
Sunt 5 secunde de liniște deplină, sparte de glasul unui copil.
– Hei, am ajuns! I love you, România!
Brusc, jumătatea de avion care aude asta, se trezește din visare, unii râd, alții își amintesc să aplaude, unora ca mine le dansează în ochi niște lumini și ceva le îngreunează respirația.
România! Acestă țară care devine o entitate vie când sunt departe de ea!
Aceasta țară care mă bântuie, mă ceartă, mă împacă, e indiferentă, care poate multe în același timp în care nu poate nimic, aceasta țară care mă disperă în timp ce o iubesc foarte tare.
România, acestă dragoste toxică, dar atât de necesară, pentru că fără ea aș fi altcineva. Ori eu numai așa știu să fiu, cu România under the skin.
E nevoie să vin în România, pentru echilibrul meu emoțional, ca să pot continua ce am început în Anglia, ca să pot să-mi văd liniștită de ceea ce visez acolo.
Și uite așa, reușește România să aducă echilibrul în viața nostră, deși dacă am locui în ea inevitabil ne-ar dezechilibra.
În casele bunicilor, nepoții n-au mai crescut, au ramas la fel, ne privesc din pozele de la gradi, ori din prima zi de școală, și rămân mai departe acolo, martori ai tristeților și trecerii vieții bunicilor. Nepoții veniți în vizită sunt tot mai mari, umplu tot mai mult brațele tremurânde ale bunicilor.
Dar acum e sărbătoare, nimeni nu vrea să se plângă de ceva.
Mâncăm cele mai bune sarmale din lume, alea care au devenit reper în familie, alea pentru care la fiecare Crăciun sarmalele mele ies pe locul 2, după sarmalele lui mamaia, alea pentru care invariabil aud:
– Da, sunt bune și ale tale, dar…..!
– Citește-mi ce au scris profesorii despre Tudor, îmi zice mama.
Citesc și traduc de pe telefon. Am poze cu tot, cu evaluarile de la școala, cu prima diplomă obținută de mine in Anglia, cu desenele lui Tudor, cu casa, masa și gradina englezească.
Am poze dintr-o altă viață, povestită acum în realitatea românească a părinților noștri, cei care mereu ne așteaptă.
