Când erau copiii mici, pe la 3 respectiv 5 ani, puneam înainte de culcare, în mijlocul patului, un sac imaginar și fiecare lua din sac o poveste pe care trebuia să o spună ca și cum ar citi-o. Unele povești erau lungi și ne trimiteau în lumi diferite de lumea noastră. Altele erau scurte și la obiect. A fost odată un prinț care a întâlnit un copac, s-a așezat lângă copac și a adormit, sfor, sfor. Șfârsit.
Acum e bine dacă aud întrebarea de final de zi: – Stai cu noi?
Încă există, dar simt că-și pierde puterile, că-i sunt zilele numărate.
Stai cu noi, înseamnă; ne iei în brațe; ne spui că ne iubești; ne faci să râdem; ne simțim ca unul. Hai să facem asta și azi?
Când suntem ca unul, putem fi oriunde, în România sau la capătul lumii, e tot una, pentru că ne suntem împlinire.
Când suntem unul e cel mai bine pe lume.
Mai rău e când ne pierdem prin deviceuri și uităm să mai ieșim, sau ieșim, dar suntem nervoși și arțăgoși.
Pot să am idei de făcut lucruri, de învățat, jucat, experimentat, dar nu sunt la fel de interesantă ca Youtube ul, pot să mă joc de-a orice, dar nu pot fi avatar în Roblox, pot cânta, fals, că nu sunt Ariana Grande, bine, aici mai e și o ‘infimă’ diferență de vârstă.
Pot face multe să-i aduc în offline, pot trage și routerul din priză, deși asta e ultima soluție, pentru că de fapt e o înfrângere. Când trag routerul din priză înseamnă că orice altceva nu a mers, ori eu n-am avut rabdare, ori comunicarea e slabă pentru că în ultima vreme nu prea ne-am conectat, ceva e defect când ajung să trag routerul din priză.
De aia mă feresc s-o fac, să nu ajung să-mi spun: – Am înfrânt!
Câteodată îmi trece prin cap să-mi fac un cont pe Roblox, să devin un partener de joc, cineva cu care să interacționeze în online. Dar nici n-am timp și nici n-ar fi funny, cred că mai bine lăsăm liniile trasate clar între generații. Mai bine trag un scaun lângă computer și intru în jocul lor fără să mă conectez la vreun device, așa mă uit la cele mai urâte avataruri, ascult plictisitoare explicații despre ce se întâmplă în joc, urmăresc parkour uri care nu duc nicăieri, construcții în Minecraft la care se lucrează de câteva luni, spun de zeci de ori, înțeleg, da, bine.
Dar mă plictisesc cum niciodată nu mă plictisesc singură, mă ridic, revin, iar mă plictisesc. Și fac asta zilnic, ca o pedeapsă, numai ca să păstraz legătura cu lumea lor.
Încă e bine când încep cu: – Hai mami, ne jucam? Hai mami, “Baba oarba”!
Am început “Baba oarba” în sufrageria românească și o continuăm în livingul englezesc.
Se aude la vecini : – Aici Chimiță!, Aici Chimiță!
Încă durează minute până îi găsesc, pentru că se trag din mâna mea, se ajuta unul pe altul și se distrează infinit. Încă.
Dar intuiesc că mai e puțin și Chimiță va fi uitat, nu cred că o să sufere cineva, nu cred că vecinul englez va sesiza. Doar eu.
Deși zic că sunt pregătită, că desprinderea oricum se face treptat, că am atâtea de făcut, încât, să vezi atunci câte cărți o să citesc, câte cursuri o să sfârșesc, câte pagini o să scriu, atunci când copiii nu vor mai vrea “Aici chimiță!”, când n-o să mai ‘pierd vremea’ cu ei la culcare, când n-o să mai urmaresc parkour ururi. Atunci, ce? Ce va fi?
Viitorul e o promisiune în întuneric, se aude bine, dar nu dezlușești nimic.
Ca urmare încerc să nu uit cât sunt de minunați, dar uit mereu!
Numai când îi privesc prin ochii altora intuiesc adevaratul lor potențial, trebuie să fie un martor care să vadă mai bine decât mine, cineva care prin dialogul cu ei mă face să vad cum obișnuitul meu de fiecare zi, este plin de miraculoase perspective.
Văd mai bine, când îmi vorbește un profesor despre ei, ori când vine în vizită un prieten și i se luminează fața când vorbește cu ei sau când îmi povestesc întâmplări trăite la școală prin care realizez că n-au renunțat la principii, ca să le fie bine, că și-au susținut ideiile și nu s-au lăsat intimidați de nimic. Atunci îmi spun că va fi bine, deși calea o sa fie grea.
Devenim prietene bune, eu și Preadolescența.
Într-o zi chiar i-am spus:
– Ce zici, o întrebi pe sora ta Adolescența dacă o să mă înteleg și cu ea? Aaa, sigur! Înțeleg! Când poți tu, nu-i grabă! Nu, nu, dacă zici așa, n-o deranja! Mulțumesc! Pa!
