Se simte toamna în aer, într-o țară care se vrea a mea, o țară la care mă uit cu detașare și-o ridicare din umeri când sunt în ea și pe care o caut mereu când sunt departe de ea.
Se strecoară toamna prin țara mea ca un pușcăriaș evadat ce-o ține mereu alături cu drumul. Toamna calcă cu frică să nu fie prinsă, se furisează pe câmpuri, schimbă culori pe miriște, la margine de pădure usucă mohorul și zi de zi cară în copaci găleți de galben, roșu, portocaliu pe care uită să le mai coboare.
Dacă nu ești atent, n-o vezi, doar ești prieten de-o viață cu vara, dar e suficient să stai o clipă nemișcat, să te împrietenești cu aerul, să-l inspiri o secundă și să realizezi că e ceva în jurul tău, la pândă. Te răsucești pe un călcâi s-o prinzi în acțiune, dar nu-i, e numai o boare, undeva.
Acest aer de vara afectat, ca și cum vara a răcit de atâta plajă și apă de mare îmi amintește că e vremea de plecare.
Și deodată am conștiința faptului că la 3000 de km, pe 2 septembrie, începe școala, că uniformele poate s-au micșorat, că am atâtea amănunte de așezat.
Dar nici aici mai nimic n-am rezolvat, n-am avut timp pentru toate câte mi-am propus, nici pentru toți oamenii care mi-au lipsit, n-am avut timp de nimic, pentru că nu poți înghesui doi ani în 2-3 săptămâni, să vezi tot, să faci tot, să simți tot, n-ai cum.
Și atunci am făcut, cât am putut, dacă am putut.
Cel puțin copiii s-au bucurat, de mare, de soare, atat cât am avut eu rabdarea să stau de pază la hotare. Am fost mai mult un far sau salvamar personal, decât turist pe litoral. Dar e bine și așa, e bine că mă pot ușor, ușor, din nou bucura.
Și continuă să-mi fie dor cât încă sunt aici, de ai mei, de București, de ea, România mea, pe care o găsesc în unele părți neschimbată, în altele mai bună, alteori enervantă.
Știi că ești în România când un copil de 3-4 ani iese dintr-un supermarket mușcând cu poftă dintr-un colț de pâine, când la 40 de grade în București, vezi o femeie în vârstă într-un capot de diftina, cu bazma pe cap, cărând o sacoșă de rafie mai mult goală, când o bătrânică îmbrăcată în negru stă la un colț de stradă cu 3 legături de mărar, 3 de pătrunjel și câteva ouă înșirate pe o lădiță de lemn, așezată ca o masă.
Știi că ești în România când în trafic nervii sunt întinși la maxim, când îți taie calea un Mercedes ce-ți pare desprins din urmatoarea generație.
Știi că ești în România când în drum spre mare, te oprești la un magazin universal într-un sat din Bărăgan și redescoperi mirosul magazinului zis ‘Cooperativă’, din satul copilăriei. Așa miroase universalul, a plastic, a zăhar vrac, a ulei vărsat, a baloturi de stambă, a cafea ieftină măcinată, a bere uitată într-un pahar, a țuică. Pentru ca universalul contemporan are și o masă, două, unde mereu găsești câțiva vorbăreți, hâtri, gata să râdă cu tine, străinul care le-ai făcut după-amiaza interesantă.
Sau după caz, să-i auzi cum înjură printre dinți când dau pe gât suta de țuică, de-ți vine să-ți ții respirația până auzi țocăitul specific, plescăit în cerul gurii, în același timp cu paharul trântit pe masă. E locul unde poți fi prietenul tuturor sau intrusul respins de cum ai intrat pe ușă.
Știi că ești în România când pe plajă în loc să asculți valul, auzi: ‘Porumb fiert!’, ‘Porumb fiert!’, șuierat nazal ca nici nu prea se înțelege şi copiii încep să-l imite: ‘Păr fiert!’, ‘Păr fiert, avem!’. Urmează apoi ‘Kurtos cald, avem!’ si nelipsitul ‘Nu dați banii pe prostii, faceti poze la copii!’ cu menajeria extinsă, maimuță, papagal, iguană.
Ştii că eşti în România când orice ai avea poți aranja cu cineva, care ştie pe altcineva, care te trimite undeva şi sigur vei rezolva.
Ştii că eşti în România când nu ești invizibil, pe stradă, în magazin, oamenii se uita la tine, sau la mașină, dacă pui sau descarci ceva din ea, oamenii studiază, ce pui, ce iei, trec de tine şi se întorc să se mai uite încă o dată. Asta te face să te simți inconfortabil, mai ales când ai acte în maşina aia, telefoane, laptopuri şi deodată te auzi zicând, mergeți voi, eu rămân la maşină.
Cel mai bine am simțit România când mi-am amintit de mine, cum am trăit într-un loc, cum eram, cum rezistam, cât de bine eram sau nu eram. Mi-am amintit intersecții, dimineți grăbite, sandwich urile puse în mâna copiilor aflați pe bancheta din spate, pentru că niciodată nu era timp, niciodată nu ne ajungea somnul şi micul dejun se lua în mașină timp de 2-3 semafoare. M-am uitat la mine cea care alerga mereu spre ceva, dinspre ceva, şi am vrut să îmbrațişez femeia aceea din trecut şi să-i spun că sunt mândră de ea, să-i spun că uite se poate şi altfel, că viața nu este o pistă de 100 metri garduri şi ea nu mai trebuie să caştige mereu.
Am ştiut că sunt acasă când am vorbit cu oamenii pe stradă ca şi cum ne regăseam, când în două săptămâni am legat o prietenie cât pentru o viață, când oamenii mi-au purtat de grijă de parcă le-am fost din familie. Şi încă mă întreb dacă toate acestea le primeam oricum sau pentru că între timp, fară să simt, s-a deschis o breşă în mine, prin care se vede mai bine omul?
E în aer toamna, undeva. Toamna românească, pe care o s-o trăiesc citind-o pe Weather, unde lângă Yorkshire ul englezesc, e setat şi Bucureştiul românesc.
Când vine toamna, e vremea să plec din România, dar de fiecare data voi lasa aici o parte din mine, la care o să mă întorc mereu, ca să simt pentru o vreme că redevin un întreg.
