Când pleci undeva, nu uita să-ți iei simțul umorului, cred că dacă-l ai la tine poți depăşi orice. Numai cu moartea nu poți face haz de necaz, deși am văzut că parastasul are uneori și acest rol. Pentru toate celelalte, merită să râzi din plin. Uneori eu fac gluma și tot eu râd cel mai tare, e și normal, eu mă prind cel mai repede care-i poanta.
Ca urmare, nu am luat nimic în tragic venind în Anglia, pentru că nici nu e. E o provocare și o oportunitate să refaci ce a mers prost sau să le lași pe toate baltă și să te reinventezi, ori dacă ești tânăr, pur și simplu să începi să trăiești în alt loc.
E posibil să te cuprindă nostalgia mai ales la început. E bine s-o lași să vină și s-o trăiești asumat. Fiecare are modul lui de a merge mai departe.
Eu am căutat compulsiv România în primele luni, dar era ca și cum cineva trăsese o draperie grea în urma mea, mă uitam la știri, vorbeam acasă și tot n-o vedeam cu adevărat. Am început să mă plimb în gând prin locuri bine știute de acasă, am deschis de nenumărate ori poarta părinților, am văzut în amănunt, curtea, tufele de trandafiri, pe mama gătind, pe tata prin curte. Am fost cu imaginația în multe locuri de acasă, am mers pe străzi, am stat la semafor, am privit cerul, am stat pe bancă în parc. Nici n-am avut nevoie să mă uit la poze, am România bine fixată în cap.
Cu o lună înaintea plecării am făcut liste, am şters, am adăugat, am trăit mai mult cu gândul la portbagajul maşinii. În noaptea plecării, am aranjat totul cât am putut mai bine şi am reuşit să plecăm din Bucureşti la ora 3 dimineața, pentru a trece granița până la prânz, aşa cum ne-am propus. Trebuia să respectăm orele, aveam cazări, bilete la feribot, deja plătite.
În plus expira vaccinul obligatoriu pentru Sasha şi Masha, cele două chestii blănoase, pe care le au copiii noştri pentru amuzament iar noi adulții pentru îngrijire.
Cred că primul moment de liniște l-am avut când am ajuns pe feribot. Până acolo am fost copilot cu un ochi pe GPS, unul pe Google Maps, am pus mâncare în mâna fiecăruia, apă, sucuri, le-am citit, i-am ținut calmi, le-am dat idei să nu se plictisească.
Am crezut că o să pierdem feribotul în Franța, la ora 1 noaptea, și cred că îl pierdeam dacă soțul meu nu conducea ca la raliu prin dana pustie și nu găsea pe cineva, la un birou, care să ne îndrume. Nu era nici țipenie de om în jur, afișajul stradal era “sublim dar lipsea cu desăvârșire” iar GPS ul începuse să dea nervos din mâini, cum facem noi când nu cunoaștem limba.
În prima noapte englezească am dormit într-o casă închiriată prin Booking. Am așteptat-o până la 6 seara, pe Rosemary, care nu mai venea. I-am îmbrăcat pe toți în lucruri d’alea bune, i-am pus să se încalțe, să nu coboare din mașină în șlapi, deh ca în România, impresia contează. Nu știam atunci, că o să ajung într-un an, să urc în mașină în pijamale, ca s-o duc pe fiică-mea la școală, bine, cu rujul din dotare aplicat, cel asortat cu fucsia de la pijamale.
În fine, pe Rosemary a durut-o la bască de toată pregătirea mea și tot în “yorkșhareză” mi-a vorbit.
Oops, Huston, we have a problem!
M-am uitat lung la ea, cu poker face ul caracteristic, dar s-a prins că n-am înțeles nimic și s-a întors către fiică-mea.
– Ask your mother if she wants towels.
Instant am înțeles-o, că atât îi trebuie cuiva să mă ia de proastă, că înțeleg și ce ‘încă n-a gândit’.
Păi, bine măi Rosemary, n-ai tu ani câți am studiat eu engleza, două luni într-un an, trei luni anul următor, de la 27 de ani ăsta e hobby ul meu, an de an câte puțin, înțelegi?
Și nu pentru ca mă gândeam să vin la tine, ca să vorbim despre prosoape, ci doar așa de nervi, pentru că au uitat să mi-o pună în programa școlară.
Bine, nu i-am spus toate astea, că știți cum e, privire inteligentă dar nu poate să se exprime, doar le-am gândit, în română evident.
A doua zi am închiriat o casă, am luat-o pentru că avea bucătăria mare, restul nu a contat, am dezinfectat tot, mai ceva ca de corona, miroseam toți a Domestos ca niște șosete puse în înălbitor, de către mamele noastre, în copilărie.
Am cumpărat mobilă, am despachetat lucruri și am constatat că am tot ce îmi trebuie pentru a face o casă funcțională, am gândit bine bagajul de acasă.
Pentru că era după 15 Septembrie și începuse școala în România, am început și eu să fac lecții cu copiii, mă simțeam datoare să-i chinui.
Vremea a fost generoasă în prima săptămână, fiecare zi a fost cu soare, după care i-a trecut. Am început să văd tot mai des cerul acela de parcă ți-a căzut pensula de negru în lapte, când zile în șir vezi un cer alb-gri, nici alb, nici gri, ceva compact, nici impecabil de curat, nici dezamăgitor de murdar.
Zilnic poate cerne o ploaie fină, de parcă e trecută printr-o instalație de pulverizare vapori de apă, cele care se pun în România, vara, la terase.
Aici avem fină pulverizare, dar cineva a uitat să aducă și cele 40 de grade.
Soțul meu a început campania de dat telefoane, a sunat peste tot, pentru internet, pentru gaz, pentru energie, pentru council tax, pentru școală, pentru gunoi, pentru apă, pentru cont bancar, pentru job. Cât era acasă vorbea non-stop la telefon, dacă nu se rezolva problema, vorbea și de 5-6 ori în același loc. Le-am spus copiilor că tati încă nu are un prieten în UK și atunci vorbește la call center. Și call center ul îl înțelege, întotdeauna îi vorbește frumos.
Așa au fost primele zile în UK, pe unde a umblat și Shakespeare, de unde este Sir Anthony Hopkins, pe unde a bătut mingea David Beckham, unde lumea s-a conectat la World Wide Web, iar Regina, încă nu m-a invitat la ceai. (…)
