În şcoala generală era un lucru obişnuit să scriem pe bancă. Aveam bancă din aceea înclinată, unde scaunul se ridica după tine cu un scârţâit. Şi am scris pe bancă, “Per aspera ad astra – Seneca”, atunci cand făceam latina, într-a opta.
Este singurul lucru pe care mi-l amintesc de la latină, iar acum uite că Zeneca rimează cu Seneca.
Săptămâna trecută am făcut jumătate din vaccinul Astra Zeneca, lotul ăl bun.
Sunt de un an jumătate în Anglia şi încă nu am prieteni englezi, cel puţin nu dintre cei care să-mi scrie pe mess, whatsapp sau sms. Da, n-am aprofundat prietenia pe englezeşte până la acest nivel, mea culpa.
Ca urmare mă simt flatată când primesc mesaje în engleză, de la job, NHS, GP, Royal Mail şi alţi prieteni din aceeaşi bulă, că cine se aseamănă se adună, gen reţeaua de telefonie, internet, apă, gaz, council tax. Sper să nu omit pe careva, să nu se supere.
Ce să mai, când am primit un mesaj de 10 rânduri de la NHS am răspuns imediat, că nu se face să dai seen la NHS şi să uiţi să-i răspunzi, mai ales că au scris de 2 ori în mesaj ca e de la NHS, iar la sfârşit au ţinut să-mi spună încă odata că mesajul e trimis de NHS, de parcă mai puteam avea vreun dubiu.
În fine, am răspuns pe loc şi mi-am booking primul vaccin. Peste trei zile am primit din nou acelaşi mesaj, dar nu le-am mai răspuns, că dacă s-a bâlbâit sistemul, nu trebuie s-o fac şi eu.
Consemnez că de bună voie şi silită de acuta dorinţă de a-mi vedea familia din România şi chiar pe România, biata de ea, cea etern găsită nepregătită indiferent pentru ce o cauţi, am subscris la vaccin şi-am făcut rezervare într-o zi cu soare.
În ziua cu pricina am pus toată familia în maşină şi-am călatorit vreo 40 min în alt oraş, la stadionul John Smith’s Stadium – Vaccination Centre, unde juca acasă echipa Astra Zeneca cu echipa venită în deplasare, Carmen Vornicu şi familia.
Bun, intru pe stadion, fără echipă, numai eu căpitanul. Aşa e căpitanul de echipă, întotdeauna pregătit să joace şi singur dacă e cazul, pe principiul eu centrez, eu dau cu capul.
Găsesc o coadă bunicică la intrare, organizare ok, maşti, hand sanitizer, neconcordanţe de date personale, spelling my name, no problem, am şi middle name, Constanţa, o plăcere de spelling, noroc că mi-am amintit că am în buzunar carnetul de conducere cu tot ce NHS ul zăpacise cumva, sau poate la medicul de familie a fost vreo sincopă ceva. Nu contează, zâmbetul tuturor la vederea driving licence a meritat tot efortul cu spelling ul.
Nu ştiu cum pot oamenii de acolo, cu măşti şi costume speciale, într-un spaţiu fără geamuri, cum era parterul din jurul stadionului, să te primească cu zâmbete, la sfârşitul programului, ca şi cum de abia au venit de acasă şi tu eşti primul vaccinabil pe ziua aceea.
Cu toţii am făcut acolo o magie, ambele părti ne-am străduit, am glumit cu ei ca şi cum ne aflam la o plimbare în parc. Când râde cineva la o glumă în engleza mea, apoi gluma e de trei ori reuşită, odată prin poanta ei, a doua oară pentru că a depăşit bariera de limbă, a treia oară pentru că a depăşit masca.
Şi cum să nu râdem cu toţii când m-au întrebat dacă sunt şanse să mai fiu însărcinată. Le-am spus că nu cred că mai sunt şanse în viaţa asta, dar să-l întrebe pe soţul meu că el e mult mai optimist decât mine.
I-am întrebat dacă mie îmi fac vaccinul din lotul bun de Astra Zeneca şi-au spus că Da. A fost ok, am plecat.
A doua zi, după vreo 20 de ore de la vaccin, am intrat în frison acut, apoi au început dureri de muşchi în special şolduri şi picioare, o senzaţie de căldură în interior şi de frig la suprafaţa pielii, palme şi tălpi reci sau deodată fierbinţi. Nu m-a durut capul, nu am tuşit. Am băut ceaiuri pentru că simţeam cum mă deshidratez şi am luat paracetamol la 4 ore, pentru că la 6 nu gestionam bine durerea muşchilor. Nimeni dintre cunoscuți nu a avut reacții ca ale mele după primul vaccin, nici in Anglia, nici în România. Soțul meu l-a făcut cu două saptămâni înaintea mea şi a fost ok.
Am citit că una din zece persoane poate avea reacţii, se pare că n-am stat bine la numărătoare. Oricum la al doilea o să-i înnumăr pe toţi cei aflaţi la coadă, din 10 în 10 şi o să mă aşez cumva mai pe la mijloc, adica un 6 ceva, sau un 15, eventual un 27, 34, că poate aşa nu mai sunt eu unul din zece. Mi-e clar acum, nu trebuie să fiu nici prima, nici a zecea sau douăzecea, că pericolul de reacţii e mai mare. :))
E o artă şi asta cu statul la coadă, noi românii ar trebui să ştim, doar o avem în gene.
Simptomele “unul din zece” au durat vreo 3 zile şi mi-au amintit de locurile la facultate unde am fost 12 pe loc iar eu spuneam acasă că sigur găsesc 11 mai proşti decât mine, ca să intru. Ei, aici la 10 pe un loc, a fost exact invers. Poate chiar o meritam.
După alte 18 ore de la startul simptomelor s-a făcut ziua mea de naştere, o splendoare şi a început să sune telefonul pentru urări, ca să constat cât de greu adun cuvintele. Cu toate că nimeni n-a sesizat ceva, eu am simţit lag după lag şi-am dat refresh după refresh. Greu se face dimineaţă astăzi în capul meu! Mi-am zis, uite domne că ăştia mi-au pus şi cip! Se putea să nu le am eu pe toate?
Acum încă nu sunt pe toate frecvenţele, dar asta e, n-ai cum să le ai pe toate.
Sper numai că dacă tot mi-au pus cip, l-au pus pe ăla de filosofie, că aici aş vrea să dezvolt ceva, în viaţa asta de-aş putea.
Aaa! Şi unul pentru scriitură, la al doilea vaccin. Da? Dacă mă aude cineva. Pup. Pa.
