Mamele, aceste tipologii umane, veşnic cu sufletul ciulit în exterior, către copilul lor.
Nu există respiraţie în lumea mamei care să nu fie puţin şi în ritmul de inspiră-expiră al puiului ei.
Pentru că mamele, deşi s-au născut fiinţe libere în univers, au devenit pe veci prizoniere în cercul de iubire al copiilor lor.
Ai făcut o mie de lucruri în viaţă, ai învăţat, ai creat, ai cutreierat lumea în lung şi lat, te-ai bucurat, ai cântat şi dansat, ai suferit, ai iubit şi într-o zi, ţi-au pus în braţe un ceva urlător, de cele mai multe ori colorat în roşu, uşor diform. Atunci, peste toate ce te străduiai să devii, brusc, ai devenit mamă.
Ai devenit mamă din secunda în care ochii tăi au focalizat pe faţa lui şi imaginea ţi s-a întors pe retină, ai devenit mamă dinainte de al atinge. E drept ca ai avut 9 luni de graţie, timp în care să te obişnuieşti cu ideea, că mai ai puţin şi vei primi o viață în grijă.
E atâta răspundere în chestia asta, că-ţi vine, să-ţi dai demisia pe loc. Îţi spui:
– Stai puţin, că n-am reuşit nici cu viaţa mea tot ce mi-am propus, cum să reuşesc cu a altuia? Mai am nevoie de timp, să citesc, să mă mai pregătesc.
De fapt ai nevoie numai să trăieşti, să respiri, să rămâi calmă, să-ţi mai iei câte-o pauză. Chiar nu trebuie să ştii sau să controlezi tot ce vine, vei vedea în fiecare zi, ce va fi să fie.
Caut să creez copiilor mei o stare de bine, să-i scot din inerţie, fac lucruri neaşteptate, glume despre mine care îi miră, mă aşez în poarta de fotbal şi le spun să tragă de la 11 metri, lovituri de pedeapsă, niciodată apărate.
Sar cu ei pe trambulină, ca să-i lansez cât mai sus:
– E bine să ai o mamă ‘so fat’, când sare pe trambulină te poate trimite în altă galaxie. Oh, scuze, scuze, mami! Te iubi!
-Trimite-mă până la Lună mami, dar vezi să nu mă omori, că acolo n-o să am aer.
Alerg când e de stat şi stau când e de alergat, cânt de fiecare dată fals şi întotdeauna când nu e loc de cântat:
– Hei, voi ăştia doi, cântaţi cu mine! It’s a beautiful day/Don’t let it get away/ It’s a beautiful day (Oooh. ooh)
– Mami încetează, mami! Nu vezi că trecem pe lângă cineva, o să zică că suntem nişte ciudaţi, mami!
– Să zică, poate chiar suntem!
– Maaaaamiiiii!!!!
Fie vorba între noi, numănui nu-i pasă în Anglia unde suntem acum, că pari mai ciudat decât este altul.
Când pot, le fac câte o surpriză, merg să-i iau de la şcoală, îmi plac secundele până ni se întâlnesc privirile, secundele când îți vezi copilul cum e în alt mediu.
– Ai venit? Nu mă aşteptam să vii azi, ai venit! Am o ‘big, big surprise’, hai, deschide fermoarul! Hei, ce zici, Headteacher’s Award!
– Ok, explică-mi ce e asta?
– Păi, asta o primeşti aşa ca încurajare, când munceşti foarte tare.
– Wow! E o mare realizare, ai primit pentru ‘writing’, unde îți e cel mai greu! Bravo, e un pas foarte mare!
Cine ştie! Poate până la urmă vor rămâne cu amintiri frumoase, deşi e o loterie. Sper să aibă ca adulţi, nevoie de cât mai puţine ore de terapie, create de mine.
Câteodată îmi iese şi-mi spun, uite cu întâmplarea asta vor avea flash-uri cand vor fi mai mari, vor zâmbi într-un colţ de suflet, sigur vor zâmbi.
Câteodată nu-mi iese nimic, sunt mofluză şi acră ca o aguridă uitată de soare.
– Ei! Şi ce! îmi zic. Sunt şi zile din astea, de nimic. N-o să se dărâme lumea din asta, vor plăti şi ei o discuţie în plus la psiholog, să repare ce stric eu, când nu mai pot.
Şi mă cuprinde grija de mine, pentru că pot mai puţin decât zic, pentru că mi-e tot mai clar, cât de puţin înţeleg de fapt.
Pentru curaj, îmi spun din când în când:
– Faci tot ce poţi! N-ai cum zilnic să construieşti lumi, e bine până aici, e bine!
Respiră adânc şi ai grijă de tine!
