În Anglia ai ‘car’, dar buturugă, nu prea întâlneşti. Dacă se întâmplă s-o găseşti, musai e s-o cucereşti.
Nu de alta, dar o buturugă cât ar fi de mică, tot te ridică. Şi de pe ea poţi simţi, cum adie aerul pe un podium, cum se vede lumea de pe-o scenă, cum planează o pasăre în zbor.
Copilăria despre astfel de întâmplări este, despre experimente mici prin care descoperi lucruri mari.
Copil fiind, dacă ai cateva monede, socoteşti că eşti foarte bogat şi-ţi pui banii în siguranţă sub un colţ de covor. Se întâmplă să nu-i mai găseşti pe toţi sau chiar deloc, cauţi sub toate cele patru colţuri şi eşti dezamăgit. Dar nu-i nimic, aşa înveţi ce înseamnă bancă şi inflaţie.
Când te joci cu păpuşile, le faci mâncare din frunze şi ca o autentică mamă, guşti tu mai întâi, descoperi că de la frunzele alea mărunţite îţi amorţesc limba şi buzele. Pentru vreo oră, nu mai poţi vorbi. Rămâi cu senzaţia aceea de neputinţă şi cu câteva coşmaruri în care nu poţi vorbi.
Tot o descoperire este şi că uiţi, pierzi: cărţi, caiete, echipamentul de sport, penarul..… la şcoală, când pleci acasă, şi acasă, când pleci la şcoală. Uiţi atât de multe, mai tot timpul îţi zboară mintea către altceva, încât ajungi la un moment dat să te îngrijorezi că vei rămâne aşa, adică vei fi cel mai uituc adult din lume. Şi de atâta grijă, ajungi de fapt un adult, prea serios, prea responsabil, căruia i se face chiar dor să mai uite ceva.
Tot la şcoală întâlneşti copii care te iau în vizor şi-ţi fac viaţa amară. Poate le-ai făcut ceva şi nici nu ştii, poate te-ai împrietenit prea tare cu altcineva şi după mintea lor nu trebuia. Orice ar fi, nu se justifică să se lovească de tine ca şi cum nu te-ar vedea, să te calce pe picior ca şi cum s-ar împiedica, să te jignească fără să le vorbeşti. În Anglia când copiii mei au păţit asta, eu şi soţul meu, le-am spus că totul ţine de atitudine, când cineva îi deranjează aşa, să facă cu curaj un pas, doi către el/ea şi să le zică în română:
– Auzi, te pui cu mine? Îndrăzneşti tu, să te pui cu mine? Hai zi, hai! Habar n-ai in ce te bagi!
Am repetat cuvintele, mersul, atitudinea, pieptul înainte, mâinile în jos, uşor îndoite de la cot, palmele strânse în pumni, privirea de vultur.
– Nu râde Tudor, nu e de râs! Atitudinea schimbă totul şi limba română te apară, pentru că-l laşi fără cuvinte, înţelegi? Uite acum, vezi şi tu, la ce poate fi bună româna.
Vei ştii că ai avut atitudinea potrivită, când va face un pas înapoi, de parcă a înţeles ce i-ai spus.
În copilărie vine şi ziua când descoperi unde ţine mama ta ciocolata, rege te simţi şi nu înţelegi de ce nu poţi fi rege în fiecare zi? Cum de are atâtea locuri de ascuns, cum de se prinde ce porcării ţi-ai luat din banii de buzunar? Cum ştie că n-ai mâncat din mâncarea ce ţi-a lăsat, că doar ai avut grija s-o dai la căţel, cum ştie?
De unde ştie ce ţi sa întâmplat deşi n-a fost cu tine?
E o enigmă cu care creşti, vezi, că aşa cum o mamă căprioară când simte pericolul pentru puiul ei, ridică capul, stă nemişcată şi ascultă neascultatul, la fel şi mama ta, rămâne fără respiraţie, cu toate simţurile treze şi mintea în alertă când tu nu poţi, nu ştii, îţi este greu, sau ceva nu ţi-e bine, orice.
Când eşti copil, te cuprinde câte o fericire de nicăieri venită, încât începi să vorbeşti alintat şi peltic, ca un bebic. E în tine atâta iubire şi atâta preaplin că dă pe dinafară, vorbeşti tare, povesteşti, sari într-un picior, te învârţi până ameţeşti, alergi până simţi că nu mai poţi să respiri, râzi, cânţi.
O să regăseşti toate acestea atunci când te faci mare şi te îndrăgosteşti.
Copilăria e locul libertăţii, locul unde omul îşi permite să fie el însuşi, să cadă, să se ridice râzând, să încerce de mii de ori, să greşească de tot atâtea ori, să nu poată, să nu vrea, să nu ştie, să întrebe, să afle.
Locul unde omul îşi permite să fie fericit şi să iubească deplin.
