Am auzit astăzi într-un podcast un lucru atribuit lui Wiston Churchill. Când i s-a cerut să reducă finanţarea pentru artă, în favoarea efortului de război, ar fi răspuns pur şi simplu: “atunci pentru ce mai luptăm?”
Se poate să nu fi spus vreodată aceste vorbe dar cred că ar fi fost de acord cu ele.
E drept că acum nu suntem în stare de război, deşi cu pandemia tot dintr-o stare în alta o ţinem: de alertă, de urgentă, de anxietate, de izolare.
Mulţi ne-am mutat din România fiind în stare de război cu sistemul şi cu neîmplinirile personale.
Ne-am asumat schimbarea, am ajuns în Anglia şi am constatat după un timp că am reuşit să securizăm viaţa noastră şi a familiei. Avem un job, ziua de mâine nu mai pare o sperietoare, ne adaptăm, începem şcoli, cursuri.
Suntem focusaţi pe reuşită, am venit aici ca să dovedim că putem, că suntem buni, că n-am plecat degeaba de acasă.
Dar ce facem cu ziua aceea, când ne scoatem noi pe noi, în bucătărie, la o cafea. Ne aşezăm în locul preferat, poate printre perdele intră o rază de soare, aruncăm o privire rapidă în noi şi cu viteza luminii facem inventarul. Toate ne sunt la locul lor, în România, aici. Suntem bine. Zâmbim departe.
Numai că, în toată liniştea aceasta, în toată starea de bine apare sentimentul că nu este suficient. Eşti mulţumit pentru ce ai făcut până acum, eşti chiar mândru de tine, dar nu-i de ajuns.
Te simţi singur, izolat, ai nevoie măcar din când în când să te conectezi cu ai tăi, să înţelegi perfect glumele, să te hăhăi despre toate întâmplările caraghioase din România, să-ţi dai cu părerea despre politică, despre fotbalul românesc, să te plângi că totul merge prost.
Tu adult, mai poţi face asta, la job poate ai români, cunoşti pe câţiva cu care te suni sau vizitezi.
Dar cu copiii ce facem? Ei cu cine se conectează româneşte?
Dacă la şcoală nu au vreun copil român, singura conexiune cu Romania, este prin noi părinţii.
Și nu este chiar ok sa fie asa, copiii noştri cresc, îşi parcurg individual traseul, fac zilnic propriile alegeri.
Pentru copiii români este tot mai greu să creeze legături între ei, nu au timp şi spaţiu pentru asta, nu poţi fi prieten cu toată lumea, deşi copiii au încă intactă capacitatea de a se împrieteni, toţi cu toţii, când sunt la început.
Însă o relaţie de lungă durată, care peste ani să poată fi numită “Elena, prietena mea din copilărie” sau “Ştefan, prietenul meu din copilărie”, tot pe afinitate se bazează.
Am doi copii, i-am învăţat să vorbească româneşte, deh limba maternă, m-am bucurat la fiecare cuvânt nou folosit corect, m-am minunat când fiica mea a făcut o propoziţie cu 9 cuvinte la 1 an şi 5 luni, au fost victorii personale la vremea lor.
Acum, de când suntem în Anglia, în fiecare zi corectez limba română, mai ceva ca atunci când aveau patru ani.
Copiii crează o limbă nouă, romengleza, ajung să spună ‘’stop să faci asta’’, în loc de ‘’încetează să faci asta”, sau vorbesc despre ‘’opozitul meu’’, nu despre ‘’opusul meu’’, sau cred că nu-i mai ‘’protejăm’’, ci îi ‘’protectăm’’.
Alor mei le-am spus să păstreze limba dacă vor să se mai înţeleagă cu mine, acum şi peste ani, pentru că atunci cand vor fi mari şi or să mă sune din lumea largă, de pe cele mai sofisticate device uri, eu tot pe româneşte o să le răspund şi tot pe româneşte o să-i trimit şi la origini dacă va fi nevoie, cândva.
Dar nu le pot cere pur și simplu să păstreze limba, sau să simtă româneşte, să-şi facă prieteni români, fără să-i ajut cumva, să vorbesc cu ei româneşte, să le dau cărţi în română, să le citesc în română, să vedem filme, documentare, animaţii în română.
Şi ce este mai important să le creez un spaţiu, un loc special dedicat comunităţii, unde să se nască prietenii naturale, bazate pe afinitate, unde să vorbească româneşte, unde să simtă că au rădăcini şi repere.
Pentru că un om fără rădăcini, va fi nesigur oriunde s-ar afla, precum o frunză în vânt.
Haideţi împreună să dăm startul Bibliotecii româneşti din Yorkshire, un loc unde să fim înconjuraţi nu numai de cărţi, cât de o vibraţie românească.
Un loc unde să punem de câte-o petrecere, să sfârâie grătarul, să bem o bere, să aducă fiecare un castron cu ceva, să întindem o masă mare.
Un loc de unde să dăm startul la lectură, dar şi altor acţiuni de sprijin în comunitate.
Un loc care să ajungă să te locuiască atât de mult, încât în fiecare săptămână să arunci o privire pe activităţile bibliotecii, ca să vezi la ce ţi-ar plăcea să participi, cu ce-ai mai putea ajuta.
Numai împreună putem să creăm, să creştem şi să ne bucurăm, împreună, pentru echilibrul sufletesc al fiecăruia şi pe termen lung pentru sănătatea emoţională a copiilor noştri.
Fiecare are zilnic de dus propriul ‘război’, dar asta nu înseamnă să reducem participarea cu energie şi entuziasm în viaţa copiilor noştri, în favoarea ‘’efortului de război’’, ca să nu întrebăm precum Churchill : “atunci pentru ce mai luptăm?”
