Și anul acesta Bonfire night a început cu câteva seri înainte, cu artificii trimise spre cer când nici nu te aștepți, de parcă se repetă pentru marea finală din seara de 5 noiembrie. Toate pregătirile acestea sunt prilej de speriat și tremurat din toate cele 4 picioare pentru Sahsa.
Mă uit cum ea, un golden retriever inteligent, bun și blând, nu-și poate controla panica. La unele artificii se aude numai un șuierat, dar e suficient ca să încerce orice pentru a scăpa.
Dacă anul trecut încă mai asculta când îi spuneam că o să fie bine, că n-o să i se întâmple nimic, anul acesta nu prea mă mai crede și se duce într-o fugă la etaj.
Degeaba i-am spus, vezi că la etaj ești mai aproape de artificii, inclusiv de zgomot, să nu zici că nu ți-am spus, în plus eu sunt aici la parter, deci nu tu picior de care să te lipești, nu tu mână care să te mângâie pe cap. Ea nimic.
Și-a manifestat independența, că e și ea un soi de adolescentă și a zburat pe scări de aproape mă așteptam să aud de la etaj un “Lasa-mă în pace!” și vreo ușă trântită.
N-am auzit.
Dar o dată am găsit-o sub pat în dormitor, aproape în depresie, altă dată când probabil le invadase spațiul personal, copiii au adus-o la parter.
Stau și-mi spun: -Doamne, dar repede mai cresc toți puii din casa asta, repede se mai declară independenți, repede o iau la fugă în sus pe scări, apoi prin ușa de la intrare, apoi prin viață!
Și socotesc cam câte Bonfire îmi mai sunt date să sărbătoresc, încurajez și ocrotesc. Cam cât degetele de la o mână, plus-minus.
Asta e Sasha! Deocamdată tot cu mine va trebui să te mulțumești și de acest Bonfire, dacă nu cumva o să mi se “aprindă și mie călcâiele” și-o să mă apuce un “foc” de ducă, după niște artificii și un imens pârjol organizat.
