Am jucat din nou în deplasare cu Astra Zeneca. Retur.
Ca şi în tur mi-am luat familia pe post de galerie, deşi tot singură am intrat pe stadionul John Smith’s Stadium – Vaccination Centre.
La intrare m-au întrebat dacă am o zi bună, dacă sunt în ape limpezi teritoriale sau navighez prin ape tulburi necunoscute, m-au indentificat dupa numărul de booking de la NHS şi m-au invitat să stau la coadă. Am făcut câteva poze cât eram afară şi se putea.
Apoi am intrat pe culoarul lung din jurul stadionului, compartimentat acum în cabinete medicale, am văzut pe o poliţă la intrare vreo 10 recipiente cu apă, diferit colorate. Erau ale celor care lucrau acolo, părea că şi-au adus apa de acasă.
Şi din nou mi-am imaginat cum e să lucrezi acolo, în penumbra stadionului, într-un spaţiu fără geamuri, cum e, ca pe parcursul a 8 ore, să-l faci pe fiecare să se simtă important şi în siguranţă.
Cum e să fii voluntar acolo, precum cei care ne coordonau la intrare şi care puteau foarte bine să aibă 65-70 de ani?
Stând acolo, am văzut că alţii intrau fără să stea la coadă, treceau pe lângă noi şi erau direct conduşi la un cabinet din capătul culoarului.
Când a intrat primul, n-am fost prea atentă, dar la al doilea am fost contrariată, am văzut că avea în mână nişte hârtii şi a zis o parolă, Pfizer.
– Băi frate, Pfizer ăsta, ce arogant!
Să nu aibă el coada lui, să nu stai să aştepti, păreau aşa nişte VIP-uri cei care îl vizitau pe Pfizer, mă rog, cei care aveau meci cu el, că doar toţi eram pe un stadion, nu?
În fine, voluntarul, un domn pe la 70 de ani a condus o doamnă la Pfizer, iar când s-a întors eu ajunsesem prima la coada Astra, aşa că i-am zis în gând:
-Îţi dau 10 puncte, dacă faci ceva, să ma simt ca un VIP de Pfizer, aşa!
Şi cum gândurile zboară de la unul la altul, deodată îl văd că se întorce şi o ia cătinel de-a lungul culoarului, să vadă unde s-a făcut liber. Aşteaptă în dreptul unui cabinet şi dupa jumatate de minut îmi face semn să vin. Stă frumos acolo, indicându-mi cu mâna să intru. Please!
Îi mulţumesc cu cel mai frumos zâmbet pe care l-am găsit atunci în dotare:
– Eeei, aşa da, vezi că se poate, mulţumesc!
Până la urmă nu contează Astra, Pfizer sau ciocolată belgiană, contează cât de VIP te poţi simţi câteodată.
În cabinet a fost ca şi cum m-am întors acasă, mă rog, ca atunci când mă întorc acasă şi toţi ai mei sunt bucuroşi să mă vadă.
Bine, acasă toţi se bucură foarte tare să mă vadă, mai ales când le este atât de foame, că puţin mai lipseşte să-şi facă singuri de mâncare.
În cabinet m-au întrebat ce mai fac, cum mă simt, cum mi-a fost ziua până atunci, cum m-am simţit după primul vaccin.
Şi m-au ascultat, le-am povestit cât de rău mi-a fost, cum au început durerile musculare fix când pregăteam tortul pentru ziua mea, cum am simţit că-mi zboară mixerul din mână, dar am continuat, până când am pus blatul la cuptor, deşi simţeam că nu mai pot.
Le-am povestit toate chinurile facerii unui tort, dar n-am exagerat, nu le-am dat şi reţeta.
A fost funny. Apoi m-au întrebat dacă între timp au crescut şansele să fiu însărcinată. Iar eu râzând le-am spus că nu înţeleg întrebarea, aşa că au fost drăguţi şi mi-au explicat.
Le-am zis că sper totuşi, ca din obişnuintă, să nu adreseze şi domnilor acestă întrebare.
Când eram cu toţii numai zâmbet, pac m-au înţepat, că nici n-am avut timp să-mi şterg zâmbetul şi să-l înlocuiesc cu vreo grimasă.
Aşa că, până la ieşire am rămas cu un zâmbet tâmp pe faţă, care a devenit şi mai larg cănd o veveriţă a sărit dintr-un copac, fix prin faţa mea, a ţopăit vreo doi metri pe pământ, după care s-a aruncat în alt copac din partea opusă.
Uite, mi-am zis, vaccinarea poate fi precum o veveriţă “zburătoare”. Amâdouă vin de departe, din locuri unde deobicei nu ajungi, una din adâncul pădurii, alta din laboratoare sterille, după munca asiduă a unor oameni, uneori numiţi savanţi. Ca şi veveriţa, vaccinarea execută 2 ţopăiri în contacul cu tine, după care trece mai departe. Tu rămâi cu sentimentul că ai făcut ce trebuia, că ai dat spaţiu vieţii să-şi vadă de treabă, că ai lăsat veveriţei libertatea de-a “zbura” spre alt copac.
După un an şi ceva de când ni s-a schimbat viaţa, în acest mod total neaşteptat, constatăm, dacă mai era nevoie, că oamenii se pot reinventa în orice condiţii. Îmi sunt atât de dragi, oamenii care nu stau deoparte, care căută soluţii, cei care deschid cabinete, creează reguli, instalează bannere, informează, ţin viaţa într-un ritm normal indiferet de ceea ce se întâmplă în jur.
Tuturor şi fiecăruia în parte, mulţumesc!
De data acesta n-am mai fost unul din zece, simptomele au fost diluate, nu tu dureri acute, nu tu febră, nu tu implant de cip, nimic. A treia zi de la vaccin l-am ajutat pe soţul meu şi am condus vreo 300 de km, pe autostradă, cu cele 70 de mile/oră regulamentare.
I did it!
Iată-mă, aşadar!
Am toate părţile componente în parametrii, mai troncăne câte ceva, dar dupa ‘nşpe mii de km cât îmi indică bordul, e foarte bine şi aşa.
Noroc că am în dotare, un motor super tare, care funcţionează perfect. E 100 % românesc şi mai degrabă te-ai aştepta să te lase în drum, cumva.
Atât, v-am pupat, pa!
