Ştiţi perioada aceea din an când se apropie o sărbătoare, cum ar fi Craciunul? Şi-ţi spui ca de data aceasta n-o să te mai laşi impresionat, că ai mai trăit atâtea crăciunuri şi în afară de gătit piramide de mâncare, nu se întâmplă nimic.
Dar într-o zi, când simţi că se apropie, culorile devin strălucitoare, începi să decorezi, să pui luminiţe, simţi în aer o emoţie de nicăieri venită.
Şi constaţi că şi anul acesta te-a cuprins febra.
Aşa simt eu acum în Iulie, emoţia specifică Crăciunului, a sărbătorii ce va fi să vină pentru că mă duc acasă în România.
Am scris: MĂ DUC ACASĂ ÎN ROMÂNIA şi mi s-au aprins în ochi ghirlande de lumini, buzele mi-au tremurat uşor, tastele s-au ascuns într-o ceaţă deasă. Mă duc acasă.
Sunt în regulă cu faptul că am plecat din România, în septembrie vor fi 2 ani. De atunci nu am mai fost acasă, dar acest lucru în general nu mă apasă. Până azi, când am simţit cum mă cuprinde emoţia, aşteptarea, nerăbdarea şi imensa bucurie că o să-mi văd părinţii şi toată familia.
Romania. O port tatuată pe sub piele, merg cu ea prin lume şi-n tot ce sunt, în tot ce devin, se vede în mine cu ochiul liber România, n-o pot ignora.
De la click ul pe FB dimineaţa, când începe să curgă news feed ul în română, de la pagina citită în parcare înainte de muncă, de la schimbul de cuvinte pe whatsapp, de la colegii români, mulţi.
De la dulapul cu mălai, la sertarul cu brânză al frigiderului, de la roşiile româneşti, la care mă uit ca la marfă de contrabandă ce a trecut de blocadă, pana la cele două degete de ţuică pe care le mai am, din ţuica adusă acum 2 ani de acasă şi pe care tot cu români am savurat-o.
De la înjurătura lui tata, care mi-a susurat în urechi toată copilăria, deşi niciodată nu-mi era adresată şi pe care îmi vine s-o folosesc câteodată în câte un context englezesc, dar bunul simţ educat de acasă, nu mă lasă.
Şi de la muzica, muzica românească. Ascult compulsiv “Suita de melodii din Maramureş” a lui Gheorghe Zamfir. Suita aceasta, cu adevărat m-a suit cu câte o treaptă, de fiecare dată.
E aşa o tristețe, nostalgie, forţă şi bucurie de viaţă, aici, https://bit.ly/SuitademelodiidinMaramureş
în naiul lui Zamfir, încât am plâns-o, am descântat-o, am respirat-o cu ochii înfipți în cer, şi-am dansat-o de multe ori în bucătăria englezească, într-o coregrafie proprie.
Port în mine România, pe interior tatuată.
Întrebarea este: – România, mă poartă pe mine, undeva? În ceva?
Se emoţionează ea că vin acasă, sau rămâne la fel de defectă precum mi-o amintesc de ultima dată? Fără sentimente, fără trăiri, fără să pregătească viţelul cel gras pentru că fiul risipitor se întoarce acasă.
Să nu-mi fac iluzii, să mă aştept la ce e mai rău, să mă aştept chiar să nu-mi placă. Să merg acasă numai pentru ai mei, să-i văd, să-i simt şi iar să-i văd, să-i simt şi să-mi fie suficient.
Dar România e mai mult decât atât.
E piesa de teatru la care aş vrea să merg, e filmul la mall, e parcul cu lac unde copiii mei şi-au petrecut o parte din copilărie, e îmbrăţişarea unui prieten, e strada, e piaţa, e librăria Cărtureşti, e scaunul de la metrou, e căldura verii.
În acelaşi timp e şi doamna ofuscată de la ghişeu, e vocea care ţipă deşi nu e nimic de ţipat, e încruntarea, lipsa lui mulţumesc, scuipatul de stradă, înjurătura primită degeaba, invidia, anxietatea, frustrarea, disperarea pe care o simţi ca pe-o membrană vie, pulsatorie.
Pentru mine acum România e şi un mormânt apărut în lipsa mea.
Indiferent cate plusuri şi minusuri are realitatea, păstrez România ideala toată în fiinţa mea, şi nu cred că voi reuşi vreodată să aduc laolaltă, România defectă cu cea ideală.
Ca urmare voi continua să mă mişc prin lume, precum omul slut din poveste, cu jumătate de inimă împietrită, de România dezamăgită, c-un ochi mărit de durerea nevederii, c-un picior târâş ca o plecare, cu gâtul într-un nod când vorbele politicienilor mă dor, cu nasul în vânt ca un copoi adulmecând vântul schimbării, pentru ea, România mea.
photo: copilul şi Carpaţii
Tudor la 1 an si 8 luni
Blogs
