Mutatul în altă țară este de obicei hotărârea adulților dar are consecințe directe în viața copiilor. Și ei se despart de bunici, rude, prieteni, profesori, școală. De fapt se despart de întregul univers cunoscut și de o parte din copilărie. Toată viața vor vorbi despre două copilării, cea din România și copilăria din cealaltă țară.
Înainte să ne mutăm în Anglia în 2019 am constatat cu mirare că fiica mea știe engleză, învățată în mare parte de pe Roblox, YouTube, Google. Putea vorbi la un nivel decent, urma să plecăm în câteva luni, a fost o constatare care mi-a dat speranță că se poate integra ușor.
Faptul că ei sunt doi, soră și frate, 2 ani diferență, a permis fiecăruia să-și recreeze universul cunoscut în jurul celuilalt. Au fost unul altuia înlocuitor pentru prieteni, rude, școala și chiar pentru pisica pierdută în drum spre Anglia.
Am plecat din România 2 adulți, 2 copii, un cățel și o pisică. Pisica am pierdut-o pe drum, i-a plăcut mult în Ungaria la Győr și acolo a rămas. O chema Masha (de la desenele animate Masha și Ursul), era de 3 ani cu noi, dar un miau în ungurește de la vreun motan a cântărit mai mult. Când mă gândesc la ea, mi-o imaginez cu câteva rânduri de pui româno-unguri și cum miaună toți când pe românește, când pe ungurește într-o înțelegere deplină gen UDMR -PSD sau UDMR – PNL sau UDMR – ce-o mai fi nevoie.
Acum avem o altă pisică, dar tot Masha o cheamă. De când am adus-o acasă fiica mea nu s-a desprins de ea, o lună, era vacanța de vară și numai când dormea nu o ținea în brațe. A vrut o Masha englezoaică care să nu mai plece. Ea crede și acum că Masha unguroaică a plecat pentru că nu ne iubea. Dar nu ne iubea, pentru că nu i-am arătat de la început cât de importantă e pentru noi și cât o iubim. O teorie complicată și sensibilă, la care m-am abținut să-mi dau cu părerea. Important e că a reușit cu Masha englezoaică și acum avem o pisică tare iubitoare, extrem de răsfățată și apropiată de noi toți.
În fine, revenind la copii, ai mei au un spirit de aventură ridicat, care le-a permis să meargă alături de noi părinții, fără ezitare, în lumea largă.
Știu că au avut și încă au, stările lor de anxietate, senzația de teamă, de neputință, când nu înțelegi și nu te faci înțeles, multe. Cred că despre unele voi afla cand vor fi complet depășite, așa au procedat cu unele lucruri legate de școala din România, le-am aflat cand ne-am mutat, cand s-au simțit safe, la distanță fizică și psihică față de ele.
Tudor, fiul meu, în prima lui zi de școală aici, s-a dus până la baie și acolo a rămas, până au început să-l caute. L-am întrebat de ce a stat în baie mai bine de 25 de minute și mi-a răspuns că s-a spălat foarte bine pe mâini. Era înainte de Corona, nimeni încă nu se spăla atâta pe mâini. A fost modul lui de a depăși situația în care se afla, nu era în mediul lui și atunci a găsit un loc unde să se simtă în siguranță. L-am înțeles, eu și acum caut spații unde să fiu numai eu și închid uși în urma mea, ca să mă pot aduna de pe unde mă împrăștii zi de zi.
Și pe copii i-am lăsat să găsească singuri calea adaptării. Ca și noi s-au confruntat cu yorkșhareza, deși repede au ajuns să se exprime cu ’Woa!’, ’Cuming!’, ’Ma God’!
După o lună de școală în Anglia fiica mea a venit acasă și mi-a spus că este deșteaptă, lucru pe care mereu i l-am spus acasă, dar niciodată nu m-a crezut, pentru ca una îi transmiteam eu și alta percepea ea la școală.
Mi-a părut rău pentru tine școala românească, care dai copiilor o mulțime de informații cu care devin brilliant oriunde în lume, dar nu-ți faci timp să le spui tu, că sunt brilliant. Muncești cu ei de la zero, dar uiți să-i lauzi, iar copiii cred că nu merită și devin nesiguri.
M-a durut pentru tine școală românească că ți-a luat fața o școală din Anglia, care după o lună i-a spus fetei mele că e brilliant, pentru ca orice i-aș spune eu, ea pe cea din Anglia o s-o țină minte, ca cea care i-a dat aripi. Și e păcat de munca ta, școală românească!
Când eram copil aveam în curtea din spate păsări și animale, printre ele mereu se găseau câteva găini bune la zbor și foarte curioase, care tot timpul zburau peste gard la vecini. Atunci, la mine în curte cineva lua o foarfecă și le taia din aripi. Tare nedrept mi se părea. Cele care deja experimentaseră zborul continuau să o facă un timp, dar fără succes. Până într-o zi când înțelegeau că nu mai pot să zboare. Atunci nu mai zburau nici in propria curte, nici măcar până în cuibar.
Copilăria este partea din viață când începem să descoperim lumea. Școala ne dă repere pentru lumea din afara casei, ne transmite cunoștințe, valori, ne devine solid pilon. Dar acest lucru nu îi dă dreptul să facă pe cineva nesigur, pentru ceea ce este, ce poate, ce simte, pentru felul cum arată, pentru modul cum se prezintă în lume. Nimeni nu trebuie să aibă ca obiect de activitate „tăiatul aripilor” .
Sunt multe probleme și în Anglia, uneori școala aplică procedurile standard ca și cum așează deasupra un șablon, fără să analizeze de fapt situația și să ia măsuri în consecință. Ei sunt preocupați dacă respectă standardele și apoi se gândesc la copil.
Când trăiești în țara în care te-ai născut cunoști modul în care se manifestă oamenii. În altă țară o întâmplare banală capătă alte proporții, pentru ca îți aduce aminte că tu nu ești de acolo și din acest motiv te simți vulnerabil.
De curând am simțit toate acestea când un grup de copii, care de obicei se adună într-o curte vecină, a început să arunce cu bulgări în casa noastră, la ultima ninsoare. Un bulgăre în geam, altul în ușă, la câteva minute distanță. Îi știu pe unii dintre copii şi nu am o impresie prea bună, mi se par chiar periculoși când sunt în gașcă, mai periculoși decât ar putea fi în România un grup de 4-5 copii, 10-11-12 ani.
După ce s-a topit zăpada au găsit altă metodă funny, au început să bată la ușă și să fugă. Au făcut-o de 5-6 ori, am ieșit la ei, au fugit, în fugă unul m-a înjurat.
Am vorbit cu vecina, în jurul nostru toți sunt englezi.
A fost o discuție civilizată.
După faza cu bulgării i-a trimis pe toți să se scuze. După faza cu ciocănitul la ușă a venit unul, cel mai rău dintre ei, 11 ani, împreună cu mama lui, tot pentru scuze.
M-am concentrat mai mult pe el decât pe mama lui, am vorbit cu el, chiar m-am aplecat ca să-l privesc direct în ochi, i-am spus că-l înțeleg, că e amuzant să faci asta, că e super să se ia toți prietenii după tine. I-am spus că pot să ies o dată la ușă și să nu găsesc pe nimeni, e ok, chiar nu mă supăr, îl înțeleg că vrea să-și impresioneze prietenii. Hai, pot să ies și a doua oară și nu mă supăr, dar de la a treia până la a şasea oară devine, too rude. Și așa cum își pornește prietenii, tot așa trebuie să le spună stop. A zis că da, așa o să facă. Atunci i-am întins pumnul, cum am văzut că se salută băieții acum în pandemie și el mi-a atins pumnul.
Friends? Am întrebat. Friends! A zis el.
N-o să se țină de cuvânt, când va fi la gașcă o sa fie iar rău, o să mă înjure din nou, poate.
Dar am văzut un băiețel englez la fel de vulnerabil ca mine imigrant și pentru o secundă cât ne-am spus Friends, niciunul dintre noi n-a mai fost vulnerabil și de aici putem re-construi lumea întreagă. O să încep eu prin a coace o plăcintă și al chema pe Bailey ca să i-o dau, s-o împartă cu prietenii lui.
Așa sunt unele zile în Anglia unde trăiește Elton John, unde Sir Arthur Conan Doyle l-a creat pe Sherlock Holmes, unde s-a mutat și Madonna, unde cercetătorii britanici sunt atât de curioși și au descoperit atâtea, că au devenit brand, unde sigur o să merg într-o zi la un concert Coldplay, iar Regina tot nu m-a invitat la ceai.
Pardon, încă nu m-a invitat.
