Schimbi locul, schimbi norocul. O schimbare cât de mică, aduce cu sine altele, trebuie numai să îndrăznești să faci primul pas. Când schimbi țara nu ai cum să intuiești tot tăvălugul de senzații care te încearcă și nici toate situațiile în care te pune viața. De fapt asta e și frumusețea, zilnic ești provocat să rezolvi ecuația adaptării, uneori știi rezultatul din prima, uneori îți dă cu virgulă, uneori habar n-ai ce vor ăștia de la tine, uneori răspunsul e greșit. Uneori.
În fond nu răspunsul contează. Contează cum te pui tu în echilibru zi de zi cu situația în care te afli. Am obsevat la mine, dacă nu mă iau prea în serios, am mult mai multe șanse să reușesc. Când sunt capabilă să ridic din umeri și râzând să merg mai departe, până și engleza îmi iese mult mai bine.
Românii sunt peste tot în lume, din nefericire pentru România. Suntem peste tot acasă, așa îi cânta soțul meu, fiicei noastre începând din a patra lună de sarcină.
Rapid, Rapid
Luptă dacă ne iubești,
Rapid, Rapid
Haide, hai Rapid Giulești
Nu știu dacă am văzut trei meciuri de fotbal toată viața mea, dar imnul Rapidului n-am cum să-l uit, mai ales că vizualizez scena când soțul meu l-a cântat la ușa maternității, de față cu asistenta care i-a adus fata s-o vadă. Sigur asistenta întâlnise destui tați ’nebuni’, dar cred că niciunul care să aibă fată și să-i cânte un imn de fotbal. Legenda spune că Ruxandra l-a ascultat cu atenție pentru că i-a recunoscut vocea. E bine când unii oameni devin părinți cântând.
Englezii sunt cunoscuți pentru morga lor serioasă și umorul insipid, poate nu sunt cei mai calzi oameni, dar în general te vor trata corect. Și dacă te simt un om deschis și încrezator, îți vor fi un real sprijin.
Englezii care au interacționat mult cu străinii știu cum să vorbească ca să se facă înțeleși. Surprinzător pentru mine a fost să văd că lucrează englezi în vârstă, în magazine de exemplu, care se adreseaza cu darling, iar la plecare spun, Bye love! Pentru mentalitatea mea românească am simțit tare intruziv acest ‘love’, la început, adică de genul, stai puțin că nu sunt love cu tine, da? Bine, n-am zis nimic, că e bine să nu stai împotriva vântului, mai ales când nu știi ce vânt este și cum își poate schimba direcția. Acum sunt recunoscătoare pentru ‘love’, când cineva mi se adreseaza așa mă simt în siguranță.
În general englezii sunt politicoși, mai ales cei în vârstă. Cei tineri au pierdut din maniere și politețe. În orașele mici, poți avea surpriza să te salute necunoscuți, numai pentru că trec pe lângă tine pe stradă. Mă gândesc la ei, cum o fi să locuiești o viață pe o stradă, să-ți cunoști vecinii dintotdeauna și la un moment dat să se schimbe zona, să apară niște români la numarul 21, niște pakistanezi la numarul 22, niște polonezi la 24 și tu să continui să locuiești la numarul 23. Sigur nesiguranța îți dă târcoale, dar continui să spui Good morning în fiecare dimineață, vecinului român, pakistanez, polonez. Mă gândesc la ei şi mă gândesc la parinții mei în România cum ar percepe o astfel de schimbare?
Sunt și magazine de familie, cum am întâlnit eu, unde nimeni nu-și adaptează engleza ca s-o înțelegi tu, așa mi se întâmplă la o măcelărie, unde yorkșhareza e la nivel de avansați și unde engleza mea se ascunde după cardul pe care îl țin strâns în mână, în ideea că dacă ajung să întind cardul către aparat, deja am scăpat.
Înainte de Crăciun l-am rugat pe soțul meu să meargă cu mine la acest magazin. Au cea mai bună carne de porc, vită, niște specialităti de plăcintă cu carne. În fine, eu voiam carne pentru sarmale. Soțul meu n-a vrut să vină, nici nu a înțeles de ce ar trebui să vină și el, iar eu orgolioasă, nu i-am explicat. Dacă era el n-ar fi plecat de acolo fără cantitatea de carne tocată, atâta porc, atâta vită. Da, ok, dar vreau să văd când o tocați, puneți 30 % grăsime, de atâta am nevoie. Da, e bine așa, aaaa nu, bucata aia nu o vreau, ok, nu, stați puțin că nu-mi trebuie atâta, mai luați din ea, ok e bine așa, mulțumesc.
Multe lucruri le fac dacă sunt cu “trebuie”, așa că intru în măcelărie, cum spuneam cu cardul în mână, și aștept să mă vadă cineva, repet în gând pronunția la carne tocată care tot nu-mi sună inteligibil și până la urmă spun cu voce pierdută, atâta carne tocată de porc, vită și un sfert fat. Nu avem fat, zice, nu putem pune un sfert. Ok zic, puneți cât puteți. Toate acestea au fost repetate de cel puțin trei ori de ambele părți până ne-am înțeles, plus arătatul cu degetul prin vitrine, ca d’aia avem degete pe lume. Ufff, hai că am scăpat, iar n-o să iasă sarmalele, iar o să zică Tudor, fiul meu, că da sunt bune dar nu se compară cu cele din România, de la bunici. Asta e, dar nu e vina mea, de data asta nu e vina mea.
Sunt locuri și oameni unde sunt în elementul meu și engleza zburdă liberă în ritmul ei și altele unde mi se împleticește limba, cuvintele ies sîsîit, de abia leg două vorbe coerente. De fapt nu locurile sau oamenii influențează, cât mintea mea din aceea zi, nivelul de încredere și atitudinea. Dar nimic n-aș fi fără îndoieli, sincope și neîmpliniri, nimic n-aș fi!
Cum spuneam, noi românii suntem mulți și peste tot, înseamnă că și în Anglia poți să-ți găsești job unde să vorbești 80% din timp în română. Acest lucru este încurajator dar pentru a ajunge acolo trebuie să treci de angajare, trebuie să interacționezi și cu alte persoane, deci ceva, ceva tot trebuie să știi.
Eu credeam că știu engleză cât să trec de niște teste, dar n-am luat în calcul că și trainerul poate vorbi yorkșareza. Eram de 1 lună în Anglia când am început cele 3-4 zile de training, cele mai grele în ceea ce privește job ul de până acum. Nu am înțeles nimic din ce mi se preda, noroc că avea powerpoint uri, am citit tot ce scria acolo, mai aveam puțin să mă ridic de pe scaun, atât mi-am întins gâtul ca să citesc tot. În timpul ăsta trainerul vorbea, o păsărească ceva. Eram cu toții vreo 15, slovaci, polonezi, nigerieni, englezi si un român, eu. Au început testele, mereu am terminat ultima, mereu am simțit o căldură ciudată care îmi inundă creierul, panica sărea ca o nebună din neuron în neuron, eram pe avarii, la o întrebare nu mai știam ce înseamnă warning. Nimic.
Toți ceilalți îmi păreau relaxați, terminau cu cel puțin 5 minute înaintea mea, după care vorbeau și râdeau între ei. Stima de sine îmi adresa niște întrebări ciudate. Nu pricepeam de ce toți sunt ok, numai eu nu. Mă gândeam că ei sunt mai demult în Anglia și au înțeles tot ce a zis trainerul. Cu toate acestea nicio secundă nu mi-a trecut prin cap că n-o să trec sau poate n-am avut timp să mă gândesc. Am trecut.
După câteva luni am aflat că testele se găsesc pe niste site-uri, că se pot lua de acolo și totul devine o formalitate, poate de aici relaxarea si siguranța celorlalți. Poate. Și când te gândești că stima de sine a fost la un pas să se sinucidă, prin aruncare în gol.
Indiferent ce job ai avea trebuie să-l tratezi cu responsabilitate, să muncești serios. Munca este cartea ta de vizită, munca ta vorbește în locul tău, e prima care-ți formează imaginea. Și ai nevoie să lucrezi încă din prima zi la imaginea ta. După ce ai demonstrat cu munca și seriozitatea, poți trece și la comunicare, e nevoie să știi să te prezinți, să ceri ajutor când ai nevoie, să creezi legături, câteodată e nevoie să insiști în direcția dorita pentru ca lucrurile să se miște. Un schimb de shift, o promovare, sau un job mai bun. Nu te descuraja și nu-ți spune ca în România că deranjezi sau insiști degeaba pentru ca nu este așa, continuă să o faci și un rezultat tot vei obține. Poate vei câstiga numai niște oameni de partea ta, pentru că sigur efortul și determinarea ta vor fi apreciate de câțiva. Și de fapt acest câștig este unul dintre cele mai importante. Pentru că orice job e cu oameni și printre oameni.
Așa e uneori în Anglia, unde dacă spun Annie Lennox îmi sună instant în cap celebra ei piesa No More “I Love You’s”, unde Vivien Leigh a început să fie actriță ca să poată apoi deveni magistrală în Pe aripile vântului. În Anglia, de unde sunt Sing, Phill Collins, Rod Stewart, Ed Sheeran, unde Agatha Christie l-a inventat pe Hercule Poirot, unde Alexander Graham Bell a inventat telefonul și unde când spun Premiere League îmi amintesc de-o minge din copilărie pe care scriam cu pixul Manchester United, Liverpool, Nottingham Forrest, Steaua, Dinamo, Rapid, dar si Bayern Munchen, Borussia cu interminabilul ei Mönchengladbach. Băteam mingea de toți pereții, pixul se ștergea. Reluam scrisul.
Acum e la fel, reiau scrisul, reiau și viața uneori.
De la capăt, în România sau în altă țară.
Suntem peste tot acasă.
Ruxandra și Tudor în 2013, la 4 si 2 ani
