Mă uit adânc în mine să văd ce mai găsesc bun, ce e de aruncat, mai e ceva ce poate fi reparat?
Mereu găsesc câte ceva, am de lucru mereu.
Ar fi funny să mă pun față în față, pe mine cea de azi, cu mine cea de acum 3 ani, oare ce mi-aș spune?
Mi-ar fi fost mai ușor dacă m-ar fi încurajat cea din viitor?
Mai am puțin și fac trei ani de Anglia, trei ani luminoși, cu tot semipermanentul nor englezesc.
Am făcut multe în 3 ani.
Câteodată constat asta în cele mai neașteptate locuri.
Astăzi, de exemplu, am fost la o măcelărie, afacere de familie, yorkșhareza nivel avansat, accent middle country, rostogolit. Tot stafful are 50 spre 60+.
De câte ori intru aici îmi amintesc zilele cand scriam pe o hârtiuță minced meat, pork and beef și ziceam cu o voce pierdută ce vreau, iar la prima întrebare din partea lor mă blocam, pentru că yorkșhareza plutea prin aer și se spărgea ca un balon de săpun deasupra capului meu.
Evitam să cumpar carne de acolo, deși e cea mai bună din zona mea.
Eram fix ca în reclama aia când intră un tip la Matache Macelaru și întreabă de ceva, timid, spășit, iar după tejghea îi răspunde măcelarul:
– Pentru ce-ți trebuie asta? cu o voce categorică, imposibil de contrazis.
– Pentru de dimineață! zice clienul cu voce tremurândă, tot mai nesigură.
– Pai vezi că nu știi! Mâncatul ăsta nu e așa un lucru simplu cum crede lumea!
Nu-mi închipuiam când am văzut reclama asta că o să ajung peste ani să joc în ea, la mii de km depărtare de casă, în engleză și total pro bono. Dar câteodată viață e cel mai ciudat impresar, te pune să joci niște scene, ba chiar să înregistrezi duble peste duble, în ideea că o să vezi tu cândva cât a meritat.
Și constat astazi că intru senină, cer carne pentru friptură și tocată, întreb dacă mi-o toacă pe loc sau să revin? Aștept puțin.
Cel care a tocat-o îmi aduce punga în față, până la cântar, îi spun mulțumesc. Plătesc. După care îmi amintesc că n-am luat minced beef pentru ora de cooking a lui Ruxi. Îi arăt vânzătoarei bilețelul cu rețeta de la școală, ‘Chilli con carne’, iar ea zice că în general la școală fac prăjituri, de când s-au apucat de mâncare?
Îi spun ca așa știam și eu dar nu e o problemă că fiecare o să ia acasă ce a gătit, și dacă e otrăvitor, asta e, familia se sacrifică.
Mai bine așa decât să mă omoare fiică-mea că am uitat să-i iau ingredientele pentru Chilli con carne.
Și deodată toți râd, și vânzătoarea, și colega ei, și domnul din spate.
Mă întreabă câți ani are fiica-mea și la ce școală este. Vorbesc, zâmbesc, se simte în aer o energie vie.
Where are you from? vine întrebarea.
Când pășesc în stradă, îl aud pe domnul din spate, cel care mi-a tocat carnea cum strigă dupa mine, Bye Lady!
Pășesc pe trotuar cu un puternic sentiment de apartenență la acest loc și spațiu englezesc.
Condensez în gând distanța până acasă la părinții mei, în satul copilariei mele, și-mi dau seama, cât de lungă e calea parcursă în mintea și sufletul meu, ce schimbări uriașe am făcut în mine până când un englez mi-a spus Lady.
Pentru mine este o cale lungă, de la disperarea din trecut, că nu mă înțelege nimeni în aceea măcelărie, pana la ‘Bye Lady!’
Este reperul că am evoluat.
Tot timpul învăț, tot timpul dau teste, parcurg lecții, dar dacă e să văd cu adevarat că am evoluat, tot din măcelăria aia se vede cel mai bine.
Și nu este numai engleza, cât atitudinea, deschiderea și magica energie pe care ți-o dă liniștea din cap și din suflet, ca să poți dărui peste tot un zâmbet și o părticică de bine.
Mă uit adânc în mine și văd multe, de îndreptat, de aruncat, dar baza e solidă și ea nu se schimbă, pentru că de aici știu mai bine ce sunt, cine sunt.
Aici sunt mai român decât eram în România.
Where are you from? I am from Romania.
