Apăi ni așe, cum zicem noi cei născuți în Muntenia, în dulșele grai moldovinesc:
-Făcui, poale-n brâu!
I did it! Vorba vecinului englez care never n-a înțeles ce aromatice adieri păcătoase îi traversează curtea și-i invadează nara, de când locuiesc lângă el.
S-a găsit și brânză de vaci și drojdie proaspătă, la magazinul polonezo-românesc cu patroni arabi.
S-a găsit oleacă de voință, cu o țâră de noroc și o stacană de cafia, și iaca așe, am dus trebșoara asta la capăt.
Rezultatul a fost că de la miros s-au adunat care de pe unde erau prinși cu treburi importante, nu d’astea banale ca ale mele.
Fiica-mea a intrat ca o divă cu halatul fluturând, din telefon gesticulând și pentru că era într-o conferință geopolitică online, G4, cu alte trei locații din countryside ul englezesc, unde viețuiesc celelalte dive ca alde ea, mi-a “graseiat” în engleză cu accentul de conferință:
-What are you doing, here!
-Poale-n brâu, zic sec. Acum i-a și tradu, doar zici ca esti proficiency în English, să înțeleagă și fâțele astea ale tale cum stă treaba.
– Păi, nu știu ce-s alea poale?
– Poale sunt alea de la fustă, de jos unde vine tivul, înțelegi, unde se termină fusta e tivul, dar poale înseamnă și partea de mai sus de tiv spre talie.
– Aaa, deci aș putea să traduc că-i fusta!
– Ai putea o laie, nu e toată fusta, capice! Eee, lasă, nu mai da translate, las-o așa cu poalele căzute că obosesc până îți explic și ce-i ăla brâu.
Pleacă ea, vine frate-su:
-A, mami, nice ce faci aici! pentru că el dacă vede brânză e de bine, doar de asta îi zice la școala king of cheese.
Când apare tatăl lor văd că are un zâmbet larg cât toată fața, și zice grijuliu:
– De asta te-ai trezit așa de dimineață?
– De asta, zic, dacă ai luat brânza și drojdia, ce era să fac? Musai trebuia să deschid șantierul. Așa că iaca și logistica, și dirigintele de șantier, și Dorel zidaru’. Adică, cum o dai, tot eu!
Am mărit cantitatea din rețetă că deh familie mare, m-am încurcat un pic la mate, n-am vrut să dublez cantitățile ca nu cumva mintea să interpeteze greșit ca mi-aș fi deschis vreo bakery și din inerție să declare și la HMRC.
De asta n-am dublat cantitatea, dar și de frică ca o să coc tot weekend-ul.
Mi-au ieșit calculele mai greu când în loc de un 1 ou trebuia 1.5 ouă și când pe unele cum ar fi făina și uleiul, pentru ușurință, chiar le-am dublat.
Era dis-de-dimineață, nu făcusem încă cafeaua.
Noroc că de data aceasta n-am mai auzit, pixurile jos, nu mai scrie nimeni și am putut să corectez la a doua vedere.
Ceva tot e bine în munca asta de șantier, și anume, momentul ăla când trântești aluatul de masă și îi arăți tu lui cine e șeful.
Atunci poți descărca niște frustrări, adunate de fiecare dată când persoana civilizată din tine nu te-a lăsat să te manifești în limbaj de șantier.
După ce trântești și bufnești cât pentru o “ședință de terapie gratis”, începi să te înduioșezi de aluat și-l tratezi ca pe un cocon prețios, îl aduni într-o bilă, îl rostogolești ușor prin făină, îl mângâi până îi găsești rotunjirea perfectă și îl așezi cu grijă într-un vas cremuit cu ulei ca să-i ușurezi creșterea.
După care îl pui într-un loc cald, îl acoperi cu un șervet de bumbac curat, poți și cu folie de plastic, dar mie îmi iese pe minus la vizual folia, cu toate că bucătăria poate fi explodată între timp și chiar nu mai conteză vizualul, dar când piticii îmi zgârie cortexul prefrontal ca să iasă la plimbare, îi las.
După ce o perioadă îți manifești supremația strigând la toți “Închideți ușa după voi, vreți să nu-mi mai crească aluatul?”, chestie imposibilă de altfel pentru că se află moț pe aragaz care deja are cuptorul încălzit la 180 de grade.
Deci după ce strigi la toți fără motiv, cauți în sertar făcălețul, nu ca să-i ameninți cu el, ci ca să întinzi aluatul.
Ei, de aici mai departe trebuie să ai răbdare, să împachetezi zeci de pliculețe, mă rog, să tot ridici poalele-n brâu, să le zugrăvești
cu ou pe deasupra, să le lași să crescă în tavă și când obosești, te enervezi și plictisești de ajuns, le arunci în cuptor ca să scapi odată de ele.
După atâta consum nervos, vine și satisfația, mirosul face să leșine orice ființă vie pe 100 metri în jur, și după ce-i stropești cu câteva picături de apă rece, îi lași să-și revină cu prima tavă de placinte, și apoi cu a doua.
La mine de abia de la a treia am început să lucrez pe stoc, primele două nici n-am avut timp să le înregistrez în gestiune, au dispărut pe sub mână.
Și uite așa, am copt 5 tăvi cu plăcintă într-o sâmbătă însorită de octombrie, și-am stat la prânz la soare, lângă o cafea și-o poala-n brâu moldovenească, frământată și descântată un pic muntenește, pe alocuri ardelenește, cu o târă de oltenește, într-o țară unde te exprimi pe englezește. 
