Aş fi vrut să scriu aici ceva vesel.
Dar de la o vreme mi-am pierdut umorul. Îl declar nul. Ofer recompensă în glume de tot râsul dacă se întâmplă să-l găsească cineva.
Am nevoie să râd în hohote şi râsul nu-l găsesc niciunde. Parcă deodată viaţa a devenit serioasă şi-mi trimite lecţii de învăţat la distanţă.
Şi cum aş putea să mă bucur de ceva, aici în Anglia, când acasă zilnic se declară război. Aud că e valul 4, ar trebui să-i spunem vălul 4 cu care ne acoperim prostia, hoţia, corupţia, incompetenţa, neîncrederea, neputinţa şi chiar morţii.
De când cu valul 4 mă mişc ca prin ceaţă, iar mi se închide orizontul, iar nu mai simt România, iar nu-mi mai ajunge aerul, iar aş lua-o la fugă spre ceva, aşa, numai să-mi păcălesc creierul că fac ceva. Trist.
Liniştea şi bucuria cad şi ţândări se fac. Dimineața neliniştea se insinuează pe sub pleoape, pândind momentul când lumina loveşte retina.
Nu-mi lasă nici măcar acele secunde când te trezeşti şi nu înţelegi pe ce lume eşti. Ocupă tot din prima secundă şi îmi trimite creierul într-un mărăciniş de gânduri.
Dimineţile când sunt acasă, stau cu Tudor la masă, el începe şcoala la ora 9 şi avem timp.
Mă trezesc că-l întreb, nici eu nu ştiu cum şi de ce:
– Tu eşti fericit aşa în general, Tudore?
– Da, în fiecare zi! zice el
– Şi ce te fericeşte pe tine?
– Că am o familie, că sunt în viaţă.
– Atât? mă mir eu prosteşte
– Da. Aaa şi că nu am pe nimeni in hospital şi că nimeni din familia mea nu a murit. Şi-aş vrea, dacă e să moară cineva, să moară aşa normal, ştii tu, de old age, aş trece mai uşor, trist, dar aş trece mai uşor.
Mă uit lung la el şi tac. Se învârt în ochii mei carusele de lumini. Tac.
