Suntem foarte vulnerabili când este vorba despre copiii noştri.
Atât de vulnerabili încât se întâmplă să simțim din plin orice neajuns care li se întâmplă, să ne doară instant genunchiul când ne povestesc cum au căzut, să ni se strângă stomacul când vedem cum le tremură buza de jos a supărare, să ne stea inima când strigă, să vedem roşu dacă au parte de vreo umilință.
Este o şcoală dură, şcoala de parinți, pentru că ți-o predă zi de zi copilul şi tu creşti odată cu el, înveți alături de el şi câteodată lipseşti motivat de la ore, pentru că te ia tăvălugul problemelor tale de adult, care mereu împinge bolovanul pe munte, chiar dacă nu te cheama Sisif.
Sper să nu rămân repetentă la şcoala de părinți, sper să-mi iau diploma de absolvire, să fac apoi un master, să trec şi la doctorat, fără niciun plagiat, să fiu atât de bună încât să-mi lase nepoții pe mână.
Dar până atunci mă lupt cu preadolescența, această avanpremieră a crizei noastre cea din toate zilele viitoare, care ne pândeşte după colț. Adolescența.
Mă bucur de diminețile fericite, când uşile rămân în toate şuruburile, când scările nu duduie, când răspunsurile sunt precum melodiile din playlistul peaceful meditation.
Ce dimineți!
Cum îmi tresaltă neuronii în astfel de dimineți, cum se fac conexiunile între stăfulgerari de zâmbete şi turuieli de poveşti, cum mă trezesc cu un umăr pupat când îi fac sandwich urile!
Aşa şcoală de părinți, să tot fac, niciun minut n-aş lipsi.
Apar totuşi de nicăieri, nedorite, neanuțate, diminețile killer, când liniştea este spartă de un strigat care îmi omoară gândul într-o fracțiune de secundă.
Secunda aia când nu ştiu ce m-a lovit şi stau perplex, cu întrebarea în gât, de ce?
De cele mai multe ori strigătul este pentru nimic, din punctul meu de vedere, dar nu şi din punctul ei de vedere, al fiicei mele.
– Aşa şi? Ce strigi aşa? Mi-a stat inima!
– Am P.E. azi, înțelegi! Am P.E.(sport) cea mai tâmpită oră!
(şi iar strigă, sau chiar urlă pentru că acum are şi asistență şi scop – nici un gând viu în capul lui mama)
Am scos din vocabular, atunci când vorbesc cu copiii, expresia “pe vremea mea”, ca să nu pun pe planuri incorecte discuția, pentru că multe s-au schimbat şi pentru că vreau, nu vreau, vremea mea trebuie să fie ziua în care mă aflu.
Dar povestesc cum eram eu în şcoală şi cum aş veni eu să fac sportul în locul ei dacă cineva m-ar lăsa şi cum orice oră fără mate şi alte materii boring ar putea fi o oră bună.
Aş! Nu ştiu eu cât de tâmpiți sunt toţi, cât de absurzi, cât de plictisitor poate fi totul, habar n-am în fond de nimic.
Aşa o fi, dar ştiu precis că azi e o zi în care deschid uşa de la cuptorul în care se mi se coace încet adolescența, închid repede uşa la loc şi-mi spun că încă e timp să învăț, cum să respir, cum să am răbdare, să numar până la 10….100 cât e nevoie, cum să gasesc argumente la secundă şi să nu fie unele annoying.
Sper să nu rămân repetentă la şcoala de părinți, să trec cu bine viitorul, chiar dacă nu ies pe locul I cu coroniță.
-Gata! Pixurile jos! Nu mai scrie nimeni! Mâine va aduc notele! zise profa principala, Viața Bunescu, cea care ne dă teste la toți.
