Viața este mereu un dus-întors, spre ceva, de la ceva.
Când parcurgi dusul e ușor, ai entuziasmul intact, emoția călătoriei și faptul că ajungi unde ți-ai propus îți dă o stare de bine, dar întorsul e un final, ceva se termină, îți expiră timpul undeva, și înainte să te întorci cu adevarat în locul din care ai plecat, te întorci mai degrabă pe dos.
Am parcurs România pe drumul de întors, cel pe care la un moment dat găsești ieșirea la Nădlac, cu stări amestecate; de tristețe, de gol dar și de ușurare, de speranță, cu gândul că mă întorc acasă. Și uite așa am constatat că pe măsură ce trece viața adun tot mai multe acasă. Sunt acasă oriunde reușesc să-mi înving fricile și să mă adaptez locului, oriunde simt oamenii, oriunde pot să zâmbesc, oriunde am încredere.
Și totuși România rămâne pe primul loc. Cred că, la fel ca mulți dintre noi, am vocația suferinței și deși văd tot mai clar că România e o fata frivolă, ce se vinde la 3 lei pe centura oricui, că deși e frumoasă își pune atâtea sulemeneli, că nici n-o mai recunoști, că se îmbracă strident și de prost gust, că deși a făcut studii, tot agramat vorbește și e capabilă să mă bălăcărească zi de zi, tot nu pot fara ea. “Rău cu rău, dar mai rău fără rău!”
Am parcurs România întors, prin sate încă verzi, care își lăudau pe la porți munca intensă din primăvara, devenită acum recoltă. Stăteau mândre pe taraba din poartă: roșii, ceapă, mere, pere, țuică, palincă, dulceață, gem, miere, struguri.
Pomii își țineau respirația sub greutatea fructelor coapte, să nu le plece la vale chiar toate. Și încă o dată România mi-a amintit de copilărie, pentru că mirosea ca în zilele când aveam vreun metru douăzeci, și-mi ateriza la picioare câte-o pară rumenă de fericire care zăpăcită de zborul în picaj se împrăștia prin iarbă, toată.
– Cum e țuica? Bună?
– Bună, 60 de grade!
– De prune?
– Da, de prune, nu vedeți că ne îngropăm în prune aici? Unde mergeți? În Anglia? Am fost și eu în Italia vreo 6 ani, dar m-am întors, ce să fac cu tot pământul ăsta, cu livezile?
Respir Romania. Refac biblioteca de mirosuri ce-mi ține vie copilaria. Respir fumul ce se înalță până în depărtare, peste Dealul Negru, când sfârâie pe grătar adevaratul mic de Dedulești, ce te îmbie la popasul turistic Sat Boss.
Respir pepenele de pe tarabă, ardeii gogoșari care stau gramadă intuind parcă înghesuiala din borcan, funiile de ceapă și usturoi, vinetele ce se visează zacuscă, perele incandescente, varza cu aromă de Craciun, respir până și viespile cu struguri cu tot.
Aici se afla pentru mine esența, filonul, baza a ceea ce sunt, aici, în curtea casei unde am crescut, în drumul pe coasta bisericii, pe care nu-l mai recunosc. Mama îmi spune cu mândrie, uite ce frumos au făcut, uite ce îngrijit este. Și chiar este.
Dar eu văd aievea o zi de demult, coasta bisericii pe partea cu terasele săpate în deal, pentru o viță de vie ce nu a vrut să prindă rădăcini acolo. Țiuie greierii, mohorul s-a încins la soare, pirul îmi ajunge până la brâu, volbura dansează în vânt și fac din florile ei rochițe de prințese. Miroase a ierburi arse de soare, a pace, e acolo undeva și ea, mamaia mea. Alerg la vale pe coasta bisericii, cu brațele deschise și strig, “avion cu motor, ia-mă si pe mine-n zbor”, până nu se mai vede nici turla bisericii, nici cimitirul, nici ea. O zi de demult.
Acum sunt tot eu, aici, pe coasta bisericii, pacea e la fel, mama e acum cu mine, pun mâinele pe capetele a doi copii, poate e aici și mamaia, să-i vadă, să-i simtă. N-am timp să-i spun asta stând cu fața la mormânt, n-am timp.
Respir România.
Simt România în orașele mici, sufocate de marfă chinezească, turcească, miroase a plastic, au adus la magazine haine de școală, miroase a nou, a caiete dictando încă impecabile, a ghiozdane cu supereroi de cauciuc pentru toți supercopiii ce se vor lupta și anul acesta, corp la corp, cu sistemul de educație.
În orașele mici, afacerile sunt tot mici, fiecare și-a deschis ceva ce vecinul nu are, așa găsești de toate. Toți înșiră marfa în stradă, să se vadă, care vinde ligheane, care covoare, care rochii de damă, deși cred că locuitorii știu cu ochii închiși, cine, ce face.
În orașele mici vitrinele devin mașini ale timpului, e de ajuns o privire, ca să vezi cum erai mic, pe scândura de la frizerie. Loteria Română e mult mai bătrână decât mine, 114 ani de activitate. Pronosport, mușamale, linoleum, flori artificiale, lumânări, găsești până și Londra, coș de gunoi cu clapetă, iar cu Parisul, gunoiul are miros de levănțică.
Dâmbovița, Argeș, Vâlcea: -Hai s-o luăm pe Transfăgărășan! Țiuie prima alertă, de urși. Bun, hai să ne întâlnim cu ursul la șosea, să vedem ce mai face, ce mai zice, cum o mai duce?
Va urma 
