O luam pe Transfăgăraşan cu ideea că e bine să vadă copiii încă o parte din România, au vazut şi Transalpina, dar poate erau prea mici şi nu s-a fixat.
Şi pică umbra muntelui pe noi, tot mai uriaşă pe masură ce înaintăm.
Barajul Vidraru şi omul lui de “tinichea” energetic, are deja 56 de ani, a îmbătrânit aşa cu brațele ridicate, ținând fulgerul deasupra capului. Mi-l imaginez atunci când prinde câteodată noaptea o pană de curent cum aruncă fulgerul cât colo şi se aşează trosnind din toate şuruburile în coasta muntelui:
-Băi nene, nu mai pot nici eu, simt că mi-au ruginit toate şaibele, oi fi eu strălucitor încă, dar vă rog eu, începeți să-l căutați pe nepotă-miu, Prometeu Energicosul, să mai stea şi el când în când în locul meu.
Era cald la Vidraru, nu ca în copilărie, când rochiţa bleu cu flori roşii înghețase pe mine la propriu, mai ales după ce am pictat-o cu toată zeama din caserola cu căpşuni. Din cauza de dârdâiala n-am văzut nimic din Vidraru, dar n-am uitat ce am simțit. Frig.
După un porumb copt de ars, plecăm. Pe lângă lacul Vidraru camuflat acum de copaci încat ajungi să-l intuieşti într-o reflexie aurie ce-ți loveşte din când în când retina. Îl vezi şi realizezi cât e de mare, mai mult pe harta de la GPS, vreo 900 ha si 10 km lungime.
Când se sfârşeşte lacul rămâi cu strafulgerarea aurie a râului Argeş, care însoțeşte Transfăgăşanul de sus, aproape de vârf. Ca doi prieteni pe care i-a prins bătrânețea împreună, se sprijină la nevoie, se încurajează mereu. Argeşul ține de mână Transfăgăraşanul, ca şi cum ar vrea să-i arate valea, coborârea. Nu ştie că spre deosebire de el, prietenul lui poate şi să urce, nu doar să coboare.
Înaintăm în munte şi ne întâmpină primul urs.
Uite că Roalert a zis pe bune.
Din pacate în ziua de azi nici ursul nu mai e ce a fost. Ştie că trebuie să stea la poze ca să primeasca ceva. Parcă toți sunt nepoții ursului ce dansa în piață cândva. Nu mai seamănă cu bunicul din adâncul muntelui, ursul carpatin care rămânea demn, indiferent prin ce trecea. Sub ochii noştri se produc mutații genetice, involuează specii.
Urşii ieşiti la şosea sunt primii care aspiră la o viaţă mai bună, îndrăzneții. Seamănă cu românii care în anii ’90 cărau marfă de la turci. Parcă vezi urşii peste câțiva ani cum emigrează în Germania.
– Nu vezi frățioare că aici nu mai e de stat, am ajuns să cerşim, eu plec în Germania, am auzit ca acolo n-ai probleme d’astea ca aici.
– Ştiţi voi mă ce înseamnă ‘mor’, ‘mor’ al nostru în română, înseamnă un kaputt definitiv din germană, să ‘mor’ io, numai că românii au luat-o ad litteram si chiar ne lasă sa murim.
– Eu unul rămân aici şi-mi fac partid.
– Pai cum să nu-ți faci tu mă partid, de cand te ştiu ai băgat mâna la miere mai adânc decât toți.
– Rămâi acum. Crezi că ne prosteşti părinţii şi bunicii, cât crezi c-o să-ți meargă? Mai suntem şi noi pe lume, departe, dar încă suntem.
Aşa mă gândesc că trebuie să sune un mormăit între urşi.
Am avut cinci întâlniri cu ursul, care au reuşit să rezolve orice chemare a naturii pentru copiii mei. Până să întâlnim urşii, se tot plângeau că ar trebui să oprim, că nu e vreo benzinărie, dar deodată n-au mai vrut nimic.
Şi înăintăm în munte; verde, înălțime, stânca, pădure, versant, oile pe peste vale par puncte cusute în urma acului. Partea bună la munte este că oriunde te-ai afla stai mereu cu ochii înfipți în versantul din față şi privirea se agață tot timpul de ceva.
După câteva ore de verde şi versanți simți că e de ajuns, dar încă nu s-a terminat, de abia cand ajungi sus la Balea Lac şi vezi tot Transfăgăraşanul, ai ajuns la punctul culminant al călătoriei şi de aici începi să cobori spre ieşire.
Şoseaua asta a noastră e celebră în lume, toți vin aici să filmeze cum se dau pe ea, mai ales dupa ce a prezentat-o Jeremy Clarkson la Top Gear ca fiind “the greatest driving road in the world”.
Să mai zicem că n-avem şosele.
Există acea măreție a muntelui care nu se poate prinde în nicio poză, am facut zeci de de poze şi când mă uitam pe ecran tot timpul părea altceva decât în realitate, mai mic, fără personalitate, ecranul nu a reuşit sā prindă esența, ori eu n-am reuşit.
Când deja oboseşti de înălțimi, de verde, de stânca şi-ți spui că ‘enough is enough’, te trezeşti expulzat de către munte, direct în câmpie, spre Sibiu. Ai senzația că şi muntele s-a săturat de tine şi te-a trimis în lumină, pentru că se făcea noapte printre versanți şi te-a scos în soarele încă strălucitor de câmpie.
– Stai puțin că am glumit! Chiar s-a terminat? Acum şi tu, nu trebuie s-o iei în serios, noi cei de la câmpie obişnuim să ne lamentăm inutil uneori, dar tu nu ştii din astea, munte! Şi ne-ai luat în serios.
Continuăm să mergem prin sate ardeleneşti, cu porțile lor de lemn, înalte, sculptate, case cu acoperiş de țiglă, oamenii stau de vorbă pe banca de la poartă, din clopolnița bisericii se reflectă o rază de lumină. Tihnă.
Dar eu n-am timp să simt, să respir, GPS ul simte înaintea mea, ‘miros’ de autostradă şi precum zmeul din poveste, aruncă buzduganul, în 1000 de metri, A1. Hai că avem şi noi autostrăzi.
Acum la plecare nu mai e aşa spectaculos, dar când am intrat în România tot aşteptam să se termine autostrada şi nu s-a terminat până la Sibiu. Wow! Bun! Da! Aşa pentru impresie, sa nu fie dezamagiti chiar de la inceput cei care viziteaza Romania.
Wow!, Bun!, Da!, e un joc de-al nostru, inventat odată dupa ce s-a întors Ruxi de la tuns, m-am uitam la ea şi numai atât am putut sa spun.
De atunci dacă unul dintre noi zice ‘ Bun!’, altul zice ‘Da!’ şi al treilea zice ‘Wow!’
Şi tot aşa, combinări de N luate câte K.
Dar ne-am luat cu vorba şi uite că am ajuns aproape de graniță.
La o stație de combustibil din drumul către vamă, e coadă. Se stă pentru ultima alimentare înainte de ieşirea din țară. Mă uit în jur, 6 cozi, numere cu I Italia, D Germania, GB Marea Britanie, E Spania, un singur număr românesc de AR Arad. În fond, români toți, e ceva ce nu poți explica, prin ce anume îi recunoşti pe ai tăi, chiar dacă umblă camuflați, prin alte țări înmatriculați.
Mă întreb ce simt oamenii aceştia care pleacă iar de acasă, le e respirația îngreunată, le e privirea încețoşată sau fac ce e de făcut încă odată fără să stea vreo secundă să se gândească.
Uite ce coadă e aici, am pierdut atâta timp, îmi spune Marc. Şi ce? De la ce am pierdut timp, suntem încă în România, coada îţi dă minute în plus, timp să fii aici, să te uiţi în jur.
Italia, Germania, Spania, GB, pentru toți e timpul să plătească, să-şi ia o cafea, să sune pentru ultima dată din România, acasă în România.
De parca de dincolo n-ar mai vorbi, nu s-ar mai auzi, n-ar mai simți.
– Da, în jumătate de oră, da, suntem aproape de graniță. Hai rămâneți sănătoşi! Da, da, avem grija! Vă pupăm
