Orice discuţie despre război reactivează în noi frânturi de poveşti, spuse cândva de către bunicii noştri. Pentru ei, povestea era de fapt viaţă trăită.
Pe vremea războiului viaţa era grea, aşa începea câte o istorisire la care făceam ochii mari.
Şi cum te urcai pe tren? Cum adică nu era grâu şi plecai în Bărăgan, sus pe tren? Da, sus pe tren. Era foamete trebuia să pleci şi cum bărbatul era la război, socrii bătrâni, n-avea cine să plece, plecam eu, o femeie.
Da, neamţul era politicos, venea să cumpere, vou zicea şi făcea un cerc în palmă, nu putea să zică ou, vou.
De rus trebuia să fugi, îţi lua tot din ogradă, trebuia să ascunzi vite, păsări, tot ce aveai şi pe tine.
Nimeni să te apere! Bărbatul era la război şi acolo a rămas.
Sau mai bine zis, s-a mutat într-o ramă pe perete, într-o fotografie eternă, soldat român cu arma la picior. Poza asta ne-a ținut loc de tataie şi loc de tată pentru tatăl meu.
Încă se află pe un perete în România, în camera tatălui meu, care acum ar putea să-i fie bunic tânărului soldat încremenit în timp.
Am ajuns să înţeleg că pentru mine încă este bine pe lume, cât timp nimeni nu mută soldatul român de pe perete, cât ceasul încă ticăie pe ritmul copilăriei, cât liniştea devine vie şi salută molatec un tăciune ce sfârâie în sobă, în camera tatălui meu.
Încă este bine pe lume cât îi am pe ai mei.
Dar este dureros să văd cum în România, care de doi ani trece cu greu pandemia, oamenii simt frică, grijă pentru viaţa lor şi a celor dragi, nesiguranţă pentru ziua de mâine şi peste toate acestea apare, vestea de război.
Automat reactivăm în noi frânturi din ceea ce înseamnă războiul povestit/trăit, aşa cum ne-a atins pe fiecare.
Pentru că nu există război într-o ţară, care să nu-şi trimită unda de şoc peste toţi, indiferent în ce vârf de munte locuieşti.
Şi aş trage o înjurătură tipic românească, Putine, una învățată de la tata, dacă n-aş ştii că se supăra mama pe mine!
Ştii ce? Alor mei nu le mai trebuie şi ameninţarea asta, nu au nevoie să-şi amintească, acum la sfârşit, cât de grea le-a fost copilăria; sirenele, bombardamentele, raziile, raţiile, foamea, adăpostul, bidonul gol de gaz, văduvă de război, orfan de război.
Pentru că asta ai făcut cu plimbarea de voie pe la graniţa Ucrainei, i-ai făcut pe ai mei să-şi amintească.
Am vorbit azi cu mama la telefon, am fost atât de prinse cu ale noastre încât am uitat de tine, Putine! Şi bine am făcut!
Dar nu uit de poporul tău sărăcit şi ameninţat, care întotdeauna a excelat în literatură, balet, gimnastică, tenis, ştiinţă etc. Oamenii mereu au găsit resurse să reziste, poate ăsta o fi secretul datorită căruia, Rusia în ultimii ani a dat lumii nişte scriitori excepţionali: Guzel Yakhina, Evgheni Vodolazkin, Lyudmila Ulitskaya, Dimitri Glukhovsky etc. Vorbesc despre scriitori pentru că la asta mă pricep, sunt cititor.
Da, omenirea mereu excelează în rezistenţă, dar acum, pentru ai mei aș vrea zile senine şi încrederea că totul va fi bine.
– Hai, rămâneţi sănătoşi! cum zicea bunică-mea, cea capabilă de lucruri extraordinare, inclusiv să se urce pe tren.
Blogs
