Uncategorized

– Ştii mami, am văzut o chestie pe Tiktok în care o mamă habar n-avea ce înseamnă LOL şi a trimis prietenilor ei mesajul: “Câinele nostru a murit. LOL.”Noroc că l-a primit şi băiatul ei care a întrebat-o:– De ce LOL mama, ţie chiar nu-ţi pasă de Bruno, mamaaaa?– Cum adică? Am scris LOL – Lots of Love, cum să nu-mi pese?– LOL înseamnă Laughing out loud, mama! Acum chiar că nu-mi mai vine să LOL. Daca mă uit pe Whatsapp ul lui Ruxi, fiica mea, la ce vorbeşte cu prietena ei English girl, se poate să nu înţeleg tot şi am nevoie de dicţionar, dar nu pentru engleză cum era de aşteptat, ci pentru abrevieri şi argou.Da, mă uit din când în când pe conversaţiile lui Ruxi, ca să fiu la curent cu interesele de moment, să ştiu mai mult decât mi se spune, să înţeleg, să nu reacţionez deplasat/exagerat când mi se comunică ceva.Mă uit, deşi n-aş face-o, nu sunt din filmul ăsta, cred că sunt un om de bun simţ şi discret, dar numai până la copii. O fi vreo nevoie de control, o fi vreo grijă exagerată, nici nu mai contează, mă uit pentru că aşa simt. În acest fel am ajuns în lumea abrevierilor, şi-a oamenilor care vor să comunice cât mai mult, într-un timp cât mai scurt. Ca urmare ei scot uşor, uşor cuvintele lungi din conversațiile scrise şi creează în locul lor tot felul de scurtături. O fi şi lenea de a tasta, dar asta n-ar trebui să ne îngrijoreze, lenea a fost întotdeauna un factor de progres, oamenii au căutat soluţii pentru a face lucrurile mai uşor şi asta a dus la multe invenţii, mai mult sau mai puţin casnice. Scurtăturile acestea până la nivel de câteva litere, parcă sunt dintr-un cod secret, menite să protejeze o conversaţie de ochii unui intrus. Câteva exemple din care se vede clar cine e intrusul:• PAW (Parents are watching)• PITR (Parent in the room)• PBB (Parent behind back)• POMS (Parent over my shoulder)• KPC (Keeping parents clueless)• PAH (Parent at home). Încerc să ţin pasul, ştiu că n-o să-mi fie la de uşor ca unui puşti de 10 ani, pentru care toate acestea reprezinta normalitatea, dar nici complet pe din afară nu vreau să fiu. Pentru că am nevoie să-mi înţeleg copiii prin toate mijloacele posibile. Există şi unele abrevieri intrate deja în limbajul oficial:• ASAP: As soon as possible• FYI: For your information• G2G: Got to go• MSG: Message• TTYL: Talk to you later• IMO: In my opinion• DM – Direct message• POV – Point of View• EMBM – Early morning business meeting• PTB – Please text back• TIA – Thanks in advance Altele vor să exprime emoţii, sentimente, trăiri, deşi e ciudat să-ţi trimită cineva ILY (I love you), ce pare mai degrabă un mod de-a arăta că nu-i pasă IDC (I don’t care), de-ţi vine să-i răspunzi că te plictiseşte sau oboseşte. Asta îmi aminteşte de începtul relaţiei cu CMRS (cel mai recent soţ) al meu. (LOL, am inventat una) Cum zic scriitorii „cel mai recent roman” al meu, nu „ultimul meu roman”, poate din vreo superstiţie ceva, aşa zic şi eu, cel mai recent soţ al meu (de vreo 17 ani încoace).El îmi spunea la începtul relaţiei, de fapt, la trei zile de când ne cunoscusem, că o să avem o fată care se va numi Roxana. Mi se părea ciudat şi dacă continua prea mult cu astfel de planuri, îi spuneam/scriam că mă oboseşte. I-aş fi spus ZZZ (sleeping, bored, tired) dacă ştiam. N-o cheamă Roxana, ci Ruxandra, dar asta nu înseamnă că i-am dat dreptate. Există abrevieri şi pentru exprimarea sentimentelor în profunzimea lor, până la lacrimi şi suspine:• IFYP – I feel your pain• IMU – I miss you• ADIH – Another day in hell• WYWH – Wish you were here• TIME – Tears in my eyes• BAE – Before anyone else• QQ – Crying• FIMH – Forever in my heart Altele sunt de tot „râsul”:• LOL – Laughing out loud• TNTL – Trying not to laugh• JK – Just kidding• BWL – Bursting with laughter• LMAO – Laughing my a** off• J4F – Just for fun• CSL – Can’t stop laughing Cred că e cazul să ţin pasul cu toate acestea pentru a mă întalni cu copiii mei undeva la mijloc, într-un limbaj comun, care se modifică continuu, format din română, engleză, abrevieri, emoji etc.E mai uşor să-i scot din Youtube, Roblox, Tiktok dacă atunci când nu suntem împreună le trimit un mesaj viu, pe limba lor. Fiecare generaţie are semnele ei distinctive, codurile „secrete” prin care încearcă să-şi creeze o identitate. Lucrurile evoluează atât de rapid încât e greu de anticipat ce fel „computereză” vom învaţa peste 10 ani, ca să ne putem înţelege. IMO (in my opinion), IRL ( in the real-life), FTW (for the win), BSAAW (big smile and a wink). B4N (bye for now)

Nicio ploaie în Anglia, trei săptămâni de soare, cel puţin în Yorkshire.Zilele însorite îmi amintesc tot mai des, de zilele de vară din copilărie.Zile lungi, calde, când aveam nemăsurat timp. Petreceam minute în şir urmărind cum se deplasează umbra câte unui nor pe pământ.Eram fascinată de jocul ăsta de-a pitita, dintre soare şi nori, când se întâmpla să fie de-a lungul drumului aproape drept, din satul copilăriei mele, un sat de câmpie înşirat de-o parte şi de alta a drumului.Vedeam umbra cum creşte pe drum, de parcă vedem un om plecat la treburile lui, grăbit.Am fost şi încă sunt un observator. Mă uit cu atenţie în jur, să nu pierd momente, să “fotografiez” clipe pe care le păstrez atent în minte.Aud că plouă des în România.Şi-mi vin în minte ploile de vară din copilărie.Iubeam furtuna dinaintea furtunii, furtuna din oameni, din păsări, din copaci, cu ferestre închise rapid şi pisici uitate prin ploaie.Când venea ploaia de vară, trebuia să te mişti cu rapiditate, să strângi rufele de la uscat, puii de prin curte, să pui butoaiele sub streaşină pentru apa de ploaie, atât de dorită la spălat de rufe.Dacă ploaia se încăpăţâna să toarne şi butoaiele dădeau pe dinafară, trebuia să le cari la şanţul de la poartă şi să le goleşti. Să faci o mulţime de lucruri prin ploaie, udat până la piele ca un scăldat de vară.Odată cu soarele, ieşeam şi noi copiii afară, desculţi, să mărşăluim prin bălţile adunate ici-colo, pe cimentul încă cald sub picioarele noastre, prin iarba răcoroasă, mocirloasă şi smorcăitoare, lipa-lip.Şi noroiul ieşea printre degetele de la picioare, un noroi proaspăt, care nu murdărea, vindeca.Sunt recunoscătoare zilnic, în ultimele trei săptămâni, verii englezeşti, chiar dacă în fiecare zi am udat florile şi merii plantaţi în martie.Sunt recunoscătoare pentru că m-am încărcat cu soare, căldură şi lumină. Dar cel mai mult, pentru că am simţit aici un aer de vară românească, de care îmi este dor, mereu.Azi, maine, vin ploile. Să vină. Sunt pregătită. Pentru că acum am mai multă răbdare, să aştept din nou, vara românească în casa englezească.photos: o parte din florile udate zilnic şi-o felie din “cerul meu englezesc”

Există mereu în noi, teama de necunoscut. Schimbarea locului în care trăim, ne induce o stare de disconfort şi ajungem să proiectăm în minte, imagini despre ceea ce o să ni se întâmple, care în cea mai mare parte, nu au legătură cu realitatea. Acest lucru ne măreşte starea de anxietate, în loc să ne liniştească. E firesc, să ne facem griji, mai ales când schimbăm ţara, oraşul, strada, vecinii, prietenii, viaţa. Schimbarea poate fi în fond, un lucru pozitiv, îţi deschide noi ferestre, prin care să priveşti în tine. Să vezi cum eşti, ce poţi, cum evoluezi, ce te ţine pe linia de plutire, ce te dărâmă, ce te face să-ţi îndrepţi spatele şi să te priveşti în oglindă, cu mândrie. Când schimbi ţara, orice ai fi, adult, copil, ai de dus lupta ta interioară cu diversele frici, cu adaptarea.Părinţii, nu pot fi non-stop lângă copilul lor, nu-l pot proteja la infinit şi mai ales, nu pot înlocui cu nimic România din inima lui. Ea rămâne acolo intactă, în prieteniile de pe FB, în apelurile video cu bunicii, pe Whatsapp, şi mai ales, în el. După aproape 2 ani de Anglia simt că am depăşit câteva etape fireşti, în adaptare. Mi-am recăpătat liniştea, ceea ce-mi permite să-mi ascult vocea interioară, lucru imposibil în vacarmul vieţii mele, din România. Am început aici să apreciez lucruri subtile, cum ar fi grija statului britanic sau a firmelor private, faţă de mine. Apreciez scrisoarea pentru breast screening pe care mi-au trimis-o de 2 ori, pentru că prima dată nu i-am băgat în seamă şi au insistat, la câteva luni distanţă. Apreciez mesajul primit la 11:42, că pot fi întreruperi de energie electrică în zonă, pentru o avarie. Se estimează întreruperea până la 1:15. Şi apoi mesajul primit la 12:12 că au rezolvat problema, şi-mi mulţumesc pentru răbdare, adică pentru 30 de minute, şi-mi trimit un număr unde să sun în caz că am probleme în urma acestui incident. Apreciez grija scolii, care astăzi îmi trimite un mesaj că este foarte important să ţinem copiii hidrataţi în perioada aceasta. Şi mă roagă să le pun o sticlă cu apă la ei, ceea ce oricum făceam, la scoală numai să o reumple, dacă au nevoie şi în acest fel să încurajăm reciclarea. Vorbim aici, de vara englezească, nu de 40 de grade. E aşa o candoare în această atenţie, că nu te poate lăsa indiferent şi încet, încet, te obişnuieşti cu asta. Mai ales eu, care am vreo 80% din fişa postului, atenţia şi grija. Să le dau, nu să le primesc! Exista cei drept şi reversul, când aceeaşi firmă care îţi trimite cu atenţie un mesaj, pe care de multe ori îl consideri inutil, că doar te duce şi pe tine capul ce să faci, aceeaşi firmă, poate să te ţină 2 ore în aşteptare, când suni la call center ul lor, pentru o problemă. Şi poate fi nevoie să suni de 3, sau chiar mai multe ori, până rezolvi. Acolo unde sunt oameni, problemele sunt universale şi am constatat ca reacţiile oamenilor sunt peste tot la fel, deşi cu toţii ne considerăm diferiţi. Astăzi, strada noastră ar fi fost subiect de ştiri dacă am fi locuit într-un oraş mai mare. Am ieşit din casă până la maşină şi am vazut-o pe vecina de peste strada, în uşa casei ei. Nu e casa din dreptul meu ci un pic pe diagonală, aşa că i-am făcut semn cu mâna. Ea mi-a strigat de acolo eterna întrebare ”Are you all right?” I-am făcut semn ca totul e ok şi ea mi-a arătat să ma uit în sus pe stradă. Erau două maşini de poliţie şi o ambulanţă. Dar cel mai tare m-a frapat faptul, că toţi vecinii erau adunaţi acolo şi discutau grupuri, grupuri, la fel ca în România când se întâmplă vreo nenorocire. Copiii animaseră strada cu trotinete, biciclete. Am întrebat-o pe Mary ce s-a întâmplat, dar nici ea nu ştia. Cum, englezii, care sunt de o discreţie maximă şi nu te-ar deranja cu ceva, sunt acum toţi în stradă, şuşotesc veştile de la unul la altul? Mi-am văzut totuşi de ale mele. Tudor s-a dus să vorbească cu vecinii, nu rata el momentul ăsta! Mi-a spus că cineva e bolnav şi de asta a venit ambulanţa. Dar crede că e grav, a venit până şi un ”secret agent”, îmbrăcat în negru, cu o maşină neagră şi cu o geantă mare. – Secret agent ul s-a dus direct la poliţişti, a vorbit cu ei, după care a intrat în casă, mami!– Wow! Ce “secret agent” îmbrăcat în negru …. atât de “secret” că până şi Tudor s-a prins! a râs Ruxi In fine, ne vedem de treburile de seară, Tudor iese în stradă, mai ia pulsul mulţimii şi vine să mă roage să ies şi eu. Nu ies atunci, ci după vreo 10 min, ca să-l chem la masă. O văd din nou pe vecina, de data asta vine la mine şi zice:– Hai în casă la tine!– Ok! Vino! îi zic. Şi-mi povesteşte că e vorba de o crimă, o fiică cu probleme psihice şi-a ucis mama. Că cele două n-au mai ieşit din casă de 15 ani şi cineva avea grija de ele, dar nu locuia acolo. Şi alte amănunte groaznice. Îmi spune asta după ce se asigură că nu mai sunt copiii prin preajmă, îmi zice să am grijă de Tudor, nu are ce cauta în zona aia, cu trotineta, nu e cazul să vadă sau să audă mai mult. Şi iarăşi simt aceea candoare legată de grija oamenilor, de data asta a unei comunităţi care nu a povestit unui copil ce s-a întâmplat, i-au spus că e cineva bolnav. Şi a unei vecine englezoaice care şi-a dat seama că nu ştiu ce s-a intamplat, şi m-a informat, ca să-mi protejez copiii. Englezoaica mea, nu se poate abţine să nu-mi zică, că şi ea e f__k__g crazy şi ia nişte pastile, dar nici chiar atât de crazy până la a omorî

Am început să conduc maşina după 7 ani de când aveam carnetul de conducere. Impropriu spus că am condus, de fapt, am luat-o de la capăt, dar cu alt ’instructor’, soţul meu. Pe atunci, nu-mi era soţ şi nici nu ştiu cum de l-am mai luat, după ce nervi mi-a făcut cu lecţiile de condus. Într-o seară de sâmbătă, la o oră târzie, când veneam de nu ştiu unde, la intrarea în Bucureşti a oprit, şi-a zis: – Treci la volan! Nu e aşa trafic! Hai!– Nu pot, nu sunt pregătită, n-am bulina în geam ca să mă ocolească toţi, trebuie să citesc din nou legislaţia, nu pot aşa, gata, treci la volan! Ba poţi, ba nu, ba da, nu înţelegi că nu, ba da, hai treci la volan, s-o crezi tu, ba da, şi tot aşa.Până când am zis: – OK, dar să se consemneze că cel mai deştept cedează. Aşa a început şofatul vorbit, mi-a spus tot ce trebuie să fac, de la apasă ambreiajul, bag-o într-a întâia …schimbă viteza, n-o auzi cum sună, până la semnalizează, schimbă banda, e roşu, opreşte.Tot ce-mi amintesc din aceea traversare a Bucureştiului este intersecţia Basarabia când trebuia să fac stânga şi întrebam într-una, acum pe unde o iau? Semaforul stă pe roşu destul de mult acolo şi probabil sângele care îmi inundase creierul s-a retras puţin, pentru că i s-a transmis un semnal că n-aş fi în pericol de moarte. Când am parcat în faţa blocului am început să plâng. Am plâns toată frica şi frustrarea. După un timp mi-am revenit, şi-am dat cu ochii în dreapta mea de ’instructorul’ care zâmbea fericit. Sunt o catastrofă la orientarea în spaţiu, pentru că-mi fuge mintea mereu undeva. Orientarea în spaţiu e un skill pe care îl ai ori ba. Pot sa fiu super concentrată, să mă gândesc numai la faptul ca sunt la volan şi am de parcurs un drum, din punctul A în punctul B, nu las nimic altceva să-mi pătrundă în minte, şi totuşi când o aud pe Sabrina în roundabout că trebuie să ies la a treia ieşire, pac, ies la doua. De ce? Ştim cu toţii cine e Sabrina, sau cum o chema-o pe ea, vocea de la GPS, Google maps şi alte ajutătoare pentru dezorientaţi ca mine. Vocea e bine intenţionată, deşi uneori şi ea o ia pe la Ploieşti. Şi satelitul, parcă-l văd cum flutură flapsurile stupefiat, se opreşte o secundă din rotaţia lui: – Băi nene, nu mai ştiu ce să mă fac cu asta, transmit ca un tâmpit semnalul la timp să ajungă în jucaria aia de o are pe bord, înainte să intre ea în intersecţie, daaaa? I se spune clar, să iasă la a treia, şi ea ce face? Ce faceeee? Iese la a doua. -Scoateţi-mă de pe orbită, să nu-i mai văd faţa, să n-o mai văd panicată, că mă deprimă. Credeţi-mă, dacă am 10 din astea pe zi sunt burn out. M-am săturat frate, trimit semnale care mai mereu pică pe lângă, la destinaţie. Chiar aşa este, dar nu ştiu ce m-aş face fără GPS, dacă mă rătăcesc cu el, fără el, cred că m-aş duce, m-aş întoarce, niciodată n-aş ajunge. După o lună de când reluasem condusul cu însoţitor, într-o sâmbătă, m-am gândit să plec singură cu maşina, 6 semafoare şi 2 străduţe mai departe, unde aveam o rochie la modificat, pentru nunta la care mergeam în seara aceea. Aşa că m-am gândit să iau maşina, fără GPS, fără Google maps, nu aveam internet pe telefon, aşa erau vremurile. Dar ştiam unde trebuie să merg, era simplu, cel puţin în capul meu.Plec. La prima trecere, o doamnă flutură spre mine un deget prin aer, urlă ceva în dulcele grai românesc. Maşina era jumătate pe trecerea de pietoni, toată lumea mă ocolea. Bun. Nici n-am încercat să fac ceva, poate puteam să dau înapoi, nu ştiu, n-am încercat. Am plecat, uite că se poate, un semafor, două, trei, e ok , recunosc zona, bine. Trebuie să fac dreapta, n-o fac la timp ci pe următoarea, şi mă încurc, mă tot duc, opresc pe nişte străzi, habar n-am unde şi sun GPS ul de acasă. – M-am rătăcit, sunt undeva şi nu ştiu unde! – Coboară şi întreabă pe cineva unde eşti? îmi zice ’GPS ul’– Poftim? Cum să întreb unde sunt, sunt aici unde sunt, cum să întreb? Mi se pare ridicol.Şi de aici începe lunga aventură a întoarcerii acasă, cu nervi, ţipete, frustrări, ochi în lacrimi, să mă salveze cineva, să mă scape cineva de aici!N-am coborât, n-am întrebat. Trebuie să mă descurc mi-am zis, din telefon se auzea o voce tot mai enervată, de genul, cum să te ajut, dacă eşti aşa absurdă şi încăpăţânată!Cora Pantelimon, mai departe, aglomerație mare, de sâmbătă la prânz, opresc la o benzinărie, mă cert cu GPS ul, iau o cafea, nu ştiu, n-am nici un plan. Încerc. Plec. Încet, încet mă trezesc la ieşirea din Bucureşti, în coloana de maşini, bară la bară, mers de melc, nu pot întoarce. Începe o pădure pe dreapta, se termină pilonii de pe mijlocul străzii, în sfârşit întorc, spre Bucureşti, spre nicăieri. Văd o benzinărie, am cardul la mine. Este singurul moment din toată aventura când am gândit logic, am oprit şi am făcut plinul. Dacă mă întorc şi din greşeală ajung la Piteşti, să am cu ce. E bine.Plec, urlu din nou în telefon, GPS ul de acasă nu mă înţelege, nu mă ajută, strigăm unul la altul. Are o singură idee fixă, să-i spun unde sunt, ce vad, şi să opresc naibii undeva, să întreb odată. Încăpăţânată. În acea zi, am făcut front comun cu maşina, am învăţat s-o stăpânesc, am mers şi iar mers. Am ţinut telefonul cu umărul, între omoplat şi ureche, cu o mână sau aruncat pe scaunul de alături. Nu aveam suport pentru telefon, neavând internet pe telefon nu mi-ar fi folosit, nu exista smartphone.Am reintrat în Bucureşti şi m-am tot dus, am început să cunosc, la intersecţia Dimitrov

Îmi place în Anglia încrederea oamenilor în autorități, liniştea pe care o au când se întâmplă câte o nenorocire, nimeni nu se lamentează, nimeni nu-şi dă cu presupusul cum ar trebuie să se procedeze.Se aşteaptă ca autoritățile să intervină.Acum 1 ora, la 1:16 incendiu, zburau scânteile prin curțile tuturor, dar n-am auzit nici pâs.Am deschis fereastra şi la două case de mine se discuta liniştit tot de la o fereastra.Eu, am iesit in stradă şi am luat-o de nebuna în direcția focului. Nu ştiam de ce mă duc dar până să ajung la foc am întâlnit pe cineva şi am întrebat dacă au fost anuntați pompierii. Ea liniştită mi-a spus că da, trebuie să apară. Eu, neliniştită am întrebat: -Are you sure?; – Da, e in regulă îmi răspunde, ea.Simplu.M-am întors acasă, trecuse 1 minut, maşina de pompieri deja sosise, fară sirenă. Linişte.Totul a durat 15 minute, dar încrederea în autorități s-a construit în zeci de ani de datorii onorate.Mi-ar plăcea să fie şi la noi aşa, să ştim că ne putem baza.

În Anglia ai ‘car’, dar buturugă, nu prea întâlneşti. Dacă se întâmplă s-o găseşti, musai e s-o cucereşti.Nu de alta, dar o buturugă cât ar fi de mică, tot te ridică. Şi de pe ea poţi simţi, cum adie aerul pe un podium, cum se vede lumea de pe-o scenă, cum planează o pasăre în zbor.Copilăria despre astfel de întâmplări este, despre experimente mici prin care descoperi lucruri mari.Copil fiind, dacă ai cateva monede, socoteşti că eşti foarte bogat şi-ţi pui banii în siguranţă sub un colţ de covor. Se întâmplă să nu-i mai găseşti pe toţi sau chiar deloc, cauţi sub toate cele patru colţuri şi eşti dezamăgit. Dar nu-i nimic, aşa înveţi ce înseamnă bancă şi inflaţie.Când te joci cu păpuşile, le faci mâncare din frunze şi ca o autentică mamă, guşti tu mai întâi, descoperi că de la frunzele alea mărunţite îţi amorţesc limba şi buzele. Pentru vreo oră, nu mai poţi vorbi. Rămâi cu senzaţia aceea de neputinţă şi cu câteva coşmaruri în care nu poţi vorbi.Tot o descoperire este şi că uiţi, pierzi: cărţi, caiete, echipamentul de sport, penarul..… la şcoală, când pleci acasă, şi acasă, când pleci la şcoală. Uiţi atât de multe, mai tot timpul îţi zboară mintea către altceva, încât ajungi la un moment dat să te îngrijorezi că vei rămâne aşa, adică vei fi cel mai uituc adult din lume. Şi de atâta grijă, ajungi de fapt un adult, prea serios, prea responsabil, căruia i se face chiar dor să mai uite ceva.Tot la şcoală întâlneşti copii care te iau în vizor şi-ţi fac viaţa amară. Poate le-ai făcut ceva şi nici nu ştii, poate te-ai împrietenit prea tare cu altcineva şi după mintea lor nu trebuia. Orice ar fi, nu se justifică să se lovească de tine ca şi cum nu te-ar vedea, să te calce pe picior ca şi cum s-ar împiedica, să te jignească fără să le vorbeşti. În Anglia când copiii mei au păţit asta, eu şi soţul meu, le-am spus că totul ţine de atitudine, când cineva îi deranjează aşa, să facă cu curaj un pas, doi către el/ea şi să le zică în română:- Auzi, te pui cu mine? Îndrăzneşti tu, să te pui cu mine? Hai zi, hai! Habar n-ai in ce te bagi!Am repetat cuvintele, mersul, atitudinea, pieptul înainte, mâinile în jos, uşor îndoite de la cot, palmele strânse în pumni, privirea de vultur.- Nu râde Tudor, nu e de râs! Atitudinea schimbă totul şi limba română te apară, pentru că-l laşi fără cuvinte, înţelegi? Uite acum, vezi şi tu, la ce poate fi bună româna.Vei ştii că ai avut atitudinea potrivită, când va face un pas înapoi, de parcă a înţeles ce i-ai spus.În copilărie vine şi ziua când descoperi unde ţine mama ta ciocolata, rege te simţi şi nu înţelegi de ce nu poţi fi rege în fiecare zi? Cum de are atâtea locuri de ascuns, cum de se prinde ce porcării ţi-ai luat din banii de buzunar? Cum ştie că n-ai mâncat din mâncarea ce ţi-a lăsat, că doar ai avut grija s-o dai la căţel, cum ştie?De unde ştie ce ţi sa întâmplat deşi n-a fost cu tine?E o enigmă cu care creşti, vezi, că aşa cum o mamă căprioară când simte pericolul pentru puiul ei, ridică capul, stă nemişcată şi ascultă neascultatul, la fel şi mama ta, rămâne fără respiraţie, cu toate simţurile treze şi mintea în alertă când tu nu poţi, nu ştii, îţi este greu, sau ceva nu ţi-e bine, orice.Când eşti copil, te cuprinde câte o fericire de nicăieri venită, încât începi să vorbeşti alintat şi peltic, ca un bebic. E în tine atâta iubire şi atâta preaplin că dă pe dinafară, vorbeşti tare, povesteşti, sari într-un picior, te învârţi până ameţeşti, alergi până simţi că nu mai poţi să respiri, râzi, cânţi.O să regăseşti toate acestea atunci când te faci mare şi te îndrăgosteşti.Copilăria e locul libertăţii, locul unde omul îşi permite să fie el însuşi, să cadă, să se ridice râzând, să încerce de mii de ori, să greşească de tot atâtea ori, să nu poată, să nu vrea, să nu ştie, să întrebe, să afle.Locul unde omul îşi permite să fie fericit şi să iubească deplin.  

Mamele, aceste tipologii umane, veşnic cu sufletul ciulit în exterior, către copilul lor.Nu există respiraţie în lumea mamei care să nu fie puţin şi în ritmul de inspiră-expiră al puiului ei.Pentru că mamele, deşi s-au născut fiinţe libere în univers, au devenit pe veci prizoniere în cercul de iubire al copiilor lor.Ai făcut o mie de lucruri în viaţă, ai învăţat, ai creat, ai cutreierat lumea în lung şi lat, te-ai bucurat, ai cântat şi dansat, ai suferit, ai iubit şi într-o zi, ţi-au pus în braţe un ceva urlător, de cele mai multe ori colorat în roşu, uşor diform. Atunci, peste toate ce te străduiai să devii, brusc, ai devenit mamă.Ai devenit mamă din secunda în care ochii tăi au focalizat pe faţa lui şi imaginea ţi s-a întors pe retină, ai devenit mamă dinainte de al atinge. E drept ca ai avut 9 luni de graţie, timp în care să te obişnuieşti cu ideea, că mai ai puţin şi vei primi o viață în grijă.E atâta răspundere în chestia asta, că-ţi vine, să-ţi dai demisia pe loc. Îţi spui:- Stai puţin, că n-am reuşit nici cu viaţa mea tot ce mi-am propus, cum să reuşesc cu a altuia? Mai am nevoie de timp, să citesc, să mă mai pregătesc.De fapt ai nevoie numai să trăieşti, să respiri, să rămâi calmă, să-ţi mai iei câte-o pauză. Chiar nu trebuie să ştii sau să controlezi tot ce vine, vei vedea în fiecare zi, ce va fi să fie.Caut să creez copiilor mei o stare de bine, să-i scot din inerţie, fac lucruri neaşteptate, glume despre mine care îi miră, mă aşez în poarta de fotbal şi le spun să tragă de la 11 metri, lovituri de pedeapsă, niciodată apărate.Sar cu ei pe trambulină, ca să-i lansez cât mai sus:- E bine să ai o mamă ‘so fat’, când sare pe trambulină te poate trimite în altă galaxie. Oh, scuze, scuze, mami! Te iubi!-Trimite-mă până la Lună mami, dar vezi să nu mă omori, că acolo n-o să am aer.Alerg când e de stat şi stau când e de alergat, cânt de fiecare dată fals şi întotdeauna când nu e loc de cântat:- Hei, voi ăştia doi, cântaţi cu mine! It’s a beautiful day/Don’t let it get away/ It’s a beautiful day (Oooh. ooh)- Mami încetează, mami! Nu vezi că trecem pe lângă cineva, o să zică că suntem nişte ciudaţi, mami!- Să zică, poate chiar suntem!- Maaaaamiiiii!!!!Fie vorba între noi, numănui nu-i pasă în Anglia unde suntem acum, că pari mai ciudat decât este altul.Când pot, le fac câte o surpriză, merg să-i iau de la şcoală, îmi plac secundele până ni se întâlnesc privirile, secundele când îți vezi copilul cum e în alt mediu.- Ai venit? Nu mă aşteptam să vii azi, ai venit! Am o ‘big, big surprise’, hai, deschide fermoarul! Hei, ce zici, Headteacher’s Award!- Ok, explică-mi ce e asta?- Păi, asta o primeşti aşa ca încurajare, când munceşti foarte tare.- Wow! E o mare realizare, ai primit pentru ‘writing’, unde îți e cel mai greu! Bravo, e un pas foarte mare!Cine ştie! Poate până la urmă vor rămâne cu amintiri frumoase, deşi e o loterie. Sper să aibă ca adulţi, nevoie de cât mai puţine ore de terapie, create de mine.Câteodată îmi iese şi-mi spun, uite cu întâmplarea asta vor avea flash-uri cand vor fi mai mari, vor zâmbi într-un colţ de suflet, sigur vor zâmbi.Câteodată nu-mi iese nimic, sunt mofluză şi acră ca o aguridă uitată de soare.- Ei! Şi ce! îmi zic. Sunt şi zile din astea, de nimic. N-o să se dărâme lumea din asta, vor plăti şi ei o discuţie în plus la psiholog, să repare ce stric eu, când nu mai pot.Şi mă cuprinde grija de mine, pentru că pot mai puţin decât zic, pentru că mi-e tot mai clar, cât de puţin înţeleg de fapt.Pentru curaj, îmi spun din când în când:- Faci tot ce poţi! N-ai cum zilnic să construieşti lumi, e bine până aici, e bine!Respiră adânc şi ai grijă de tine! U2 – Beautiful Dayhttps://www.youtube.com/watch?v=ydA-hBqQGh8 

În şcoala generală era un lucru obişnuit să scriem pe bancă. Aveam bancă din aceea înclinată, unde scaunul se ridica după tine cu un scârţâit. Şi am scris pe bancă, “Per aspera ad astra – Seneca”, atunci cand făceam latina, într-a opta.Este singurul lucru pe care mi-l amintesc de la latină, iar acum uite că Zeneca rimează cu Seneca.Săptămâna trecută am făcut jumătate din vaccinul Astra Zeneca, lotul ăl bun.Sunt de un an jumătate în Anglia şi încă nu am prieteni englezi, cel puţin nu dintre cei care să-mi scrie pe mess, whatsapp sau sms. Da, n-am aprofundat prietenia pe englezeşte până la acest nivel, mea culpa.Ca urmare mă simt flatată când primesc mesaje în engleză, de la job, NHS, GP, Royal Mail şi alţi prieteni din aceeaşi bulă, că cine se aseamănă se adună, gen reţeaua de telefonie, internet, apă, gaz, council tax. Sper să nu omit pe careva, să nu se supere.Ce să mai, când am primit un mesaj de 10 rânduri de la NHS am răspuns imediat, că nu se face să dai seen la NHS şi să uiţi să-i răspunzi, mai ales că au scris de 2 ori în mesaj ca e de la NHS, iar la sfârşit au ţinut să-mi spună încă odata că mesajul e trimis de NHS, de parcă mai puteam avea vreun dubiu.În fine, am răspuns pe loc şi mi-am booking primul vaccin. Peste trei zile am primit din nou acelaşi mesaj, dar nu le-am mai răspuns, că dacă s-a bâlbâit sistemul, nu trebuie s-o fac şi eu.Consemnez că de bună voie şi silită de acuta dorinţă de a-mi vedea familia din România şi chiar pe România, biata de ea, cea etern găsită nepregătită indiferent pentru ce o cauţi, am subscris la vaccin şi-am făcut rezervare într-o zi cu soare.În ziua cu pricina am pus toată familia în maşină şi-am călatorit vreo 40 min în alt oraş, la stadionul John Smith’s Stadium – Vaccination Centre, unde juca acasă echipa Astra Zeneca cu echipa venită în deplasare, Carmen Vornicu şi familia.Bun, intru pe stadion, fără echipă, numai eu căpitanul. Aşa e căpitanul de echipă, întotdeauna pregătit să joace şi singur dacă e cazul, pe principiul eu centrez, eu dau cu capul.Găsesc o coadă bunicică la intrare, organizare ok, maşti, hand sanitizer, neconcordanţe de date personale, spelling my name, no problem, am şi middle name, Constanţa, o plăcere de spelling, noroc că mi-am amintit că am în buzunar carnetul de conducere cu tot ce NHS ul zăpacise cumva, sau poate la medicul de familie a fost vreo sincopă ceva. Nu contează, zâmbetul tuturor la vederea driving licence a meritat tot efortul cu spelling ul.Nu ştiu cum pot oamenii de acolo, cu măşti şi costume speciale, într-un spaţiu fără geamuri, cum era parterul din jurul stadionului, să te primească cu zâmbete, la sfârşitul programului, ca şi cum de abia au venit de acasă şi tu eşti primul vaccinabil pe ziua aceea.Cu toţii am făcut acolo o magie, ambele părti ne-am străduit, am glumit cu ei ca şi cum ne aflam la o plimbare în parc. Când râde cineva la o glumă în engleza mea, apoi gluma e de trei ori reuşită, odată prin poanta ei, a doua oară pentru că a depăşit bariera de limbă, a treia oară pentru că a depăşit masca.Şi cum să nu râdem cu toţii când m-au întrebat dacă sunt şanse să mai fiu însărcinată. Le-am spus că nu cred că mai sunt şanse în viaţa asta, dar să-l întrebe pe soţul meu că el e mult mai optimist decât mine.I-am întrebat dacă mie îmi fac vaccinul din lotul bun de Astra Zeneca şi-au spus că Da. A fost ok, am plecat.A doua zi, după vreo 20 de ore de la vaccin, am intrat în frison acut, apoi au început dureri de muşchi în special şolduri şi picioare, o senzaţie de căldură în interior şi de frig la suprafaţa pielii, palme şi tălpi reci sau deodată fierbinţi. Nu m-a durut capul, nu am tuşit. Am băut ceaiuri pentru că simţeam cum mă deshidratez şi am luat paracetamol la 4 ore, pentru că la 6 nu gestionam bine durerea muşchilor. Nimeni dintre cunoscuți nu a avut reacții ca ale mele după primul vaccin, nici in Anglia, nici în România. Soțul meu l-a făcut cu două saptămâni înaintea mea şi a fost ok.Am citit că una din zece persoane poate avea reacţii, se pare că n-am stat bine la numărătoare. Oricum la al doilea o să-i înnumăr pe toţi cei aflaţi la coadă, din 10 în 10 şi o să mă aşez cumva mai pe la mijloc, adica un 6 ceva, sau un 15, eventual un 27, 34, că poate aşa nu mai sunt eu unul din zece. Mi-e clar acum, nu trebuie să fiu nici prima, nici a zecea sau douăzecea, că pericolul de reacţii e mai mare. :))E o artă şi asta cu statul la coadă, noi românii ar trebui să ştim, doar o avem în gene.Simptomele “unul din zece” au durat vreo 3 zile şi mi-au amintit de locurile la facultate unde am fost 12 pe loc iar eu spuneam acasă că sigur găsesc 11 mai proşti decât mine, ca să intru. Ei, aici la 10 pe un loc, a fost exact invers. Poate chiar o meritam.După alte 18 ore de la startul simptomelor s-a făcut ziua mea de naştere, o splendoare şi a început să sune telefonul pentru urări, ca să constat cât de greu adun cuvintele. Cu toate că nimeni n-a sesizat ceva, eu am simţit lag după lag şi-am dat refresh după refresh. Greu se face dimineaţă astăzi în capul meu! Mi-am zis, uite domne că ăştia mi-au pus şi cip! Se putea să nu le am eu pe toate?Acum încă nu sunt pe toate frecvenţele, dar asta e, n-ai cum să le ai pe toate.Sper numai că dacă tot mi-au pus cip, l-au pus pe ăla de filosofie, că aici aş vrea să dezvolt ceva, în viaţa asta de-aş putea.Aaa! Şi unul pentru scriitură, la

– Bine, îţi cumpăr pentru a ţânşpea mia oară carioci, altceva mai vrei?- Nu mami, e suficient atât.- Şi nu te mai uita după dulciuri că nu-ţi mai iau nimic, ok?- Uf, bine.- Acum ce faci, de ce te întorci? Chiar nu înţeleg ce cauţi din nou pe rândul ăla, ţi-am spus că nu mai luăm nimic.- Du-te înainte mami, mă mai uit puţin pe aici!- Cum adică să mă duc înainte, nu ai venit cu mine sau ce? Şi acum ce ascunzi acolo, ţi-am spus că nu-ţi mai iau nimic, de ce ai buzunarul aşa umflat? Tu ai pus ceva în buzunar? Ai înebunit? Cum poţi să faci aşa ceva, or să zică că vrei să furi, cum vine asta? Scoate imediat ce ai în buzunar, nu poţi să faci aşa ceva!-Dar plătesc eu mami, am nişte bani de ultima data când mi-ai dat şi vreau să plătesc eu.-Ce să plăteşti tu, ţi-am spus că nu mai iau nimic, chiar nu ne înţelegem? Şi acum unde te duci?O văd cum se strecoară pe lângă mine până la o casă automată, plăteşte ce-o fi cumpărat acolo, fără aprobarea mea, că aşa copil încăpăţânat n-am mai văzut, ştim noi cu cine seamănă. Evident mă lasă şi cu toate cumpărăturile, să scanez totul singură, eu spun una şi ea face alta. Lasă că vorbim noi afară, chiar aşa am ajuns să nu ne mai înţelegem.Termin de plătit. Aşa nervi, pentru ce? Ies.O găsesc în faţa magazinului.La mulţi ani, mami! Îmi întinde un ursuleţ de pluş cu o inimă argintie strălucitoare, pe care scrie cu fir negru în litere de mână: mum I love you şi o inimioară cusută mai jos.Şi stăm aşa strâns îmbrăţişate printre sacoşele cu cumpărături, printre trecători, eu o pup pe păr la nesfârşit, protejăm cel mai important urs de pluş de pe pământ şi-i spun:- Iartă-mă, te rog! Uneori sunt aşa de ‘oarbă’ şi te acuz de nişte lucruri pe care ştiu prea bine că nu le-ai face. Uneori sunt o pacoste. Iartă-mă, te rog! Că n-am văzut, că n-am ştiut!Te iubesc, Rux! Mulţumesc!Peste trei zile era ziua mea, cum să fi priceput?

Tudor, 9 ani(la vederea ziarului din poză) – Aa, Regina de Anglia! Uite şi acel ‘couple’ care s-a mişcat în America.– Da? De unde ştii tu?– BBC News, duh! Ai auzit de BBC News?– De BBC News am auzit eu, dar tu parcă eşti Google translate, aşa de prost traduci din engleză în română! Auzi, acum pe bune Tudor, tu în ce limbă gândeşti? – În română cred, mami!– Sigur! N-am nicio îndoială! Duh! duh /dɜː/ exclamation used to show that you think a person or statement is stupid, or that something is obviou