Uncategorized

Viața este mereu un dus-întors, spre ceva, de la ceva.Când parcurgi dusul e ușor, ai entuziasmul intact, emoția călătoriei și faptul că ajungi unde ți-ai propus îți dă o stare de bine, dar întorsul e un final, ceva se termină, îți expiră timpul undeva, și înainte să te întorci cu adevarat în locul din care ai plecat, te întorci mai degrabă pe dos.Am parcurs România pe drumul de întors, cel pe care la un moment dat găsești ieșirea la Nădlac, cu stări amestecate; de tristețe, de gol dar și de ușurare, de speranță, cu gândul că mă întorc acasă. Și uite așa am constatat că pe măsură ce trece viața adun tot mai multe acasă. Sunt acasă oriunde reușesc să-mi înving fricile și să mă adaptez locului, oriunde simt oamenii, oriunde pot să zâmbesc, oriunde am încredere.Și totuși România rămâne pe primul loc. Cred că, la fel ca mulți dintre noi, am vocația suferinței și deși văd tot mai clar că România e o fata frivolă, ce se vinde la 3 lei pe centura oricui, că deși e frumoasă își pune atâtea sulemeneli, că nici n-o mai recunoști, că se îmbracă strident și de prost gust, că deși a făcut studii, tot agramat vorbește și e capabilă să mă bălăcărească zi de zi, tot nu pot fara ea. “Rău cu rău, dar mai rău fără rău!”Am parcurs România întors, prin sate încă verzi, care își lăudau pe la porți munca intensă din primăvara, devenită acum recoltă. Stăteau mândre pe taraba din poartă: roșii, ceapă, mere, pere, țuică, palincă, dulceață, gem, miere, struguri.Pomii își țineau respirația sub greutatea fructelor coapte, să nu le plece la vale chiar toate. Și încă o dată România mi-a amintit de copilărie, pentru că mirosea ca în zilele când aveam vreun metru douăzeci, și-mi ateriza la picioare câte-o pară rumenă de fericire care zăpăcită de zborul în picaj se împrăștia prin iarbă, toată.- Cum e țuica? Bună?- Bună, 60 de grade!- De prune?- Da, de prune, nu vedeți că ne îngropăm în prune aici? Unde mergeți? În Anglia? Am fost și eu în Italia vreo 6 ani, dar m-am întors, ce să fac cu tot pământul ăsta, cu livezile?Respir Romania. Refac biblioteca de mirosuri ce-mi ține vie copilaria. Respir fumul ce se înalță până în depărtare, peste Dealul Negru, când sfârâie pe grătar adevaratul mic de Dedulești, ce te îmbie la popasul turistic Sat Boss.Respir pepenele de pe tarabă, ardeii gogoșari care stau gramadă intuind parcă înghesuiala din borcan, funiile de ceapă și usturoi, vinetele ce se visează zacuscă, perele incandescente, varza cu aromă de Craciun, respir până și viespile cu struguri cu tot.Aici se afla pentru mine esența, filonul, baza a ceea ce sunt, aici, în curtea casei unde am crescut, în drumul pe coasta bisericii, pe care nu-l mai recunosc. Mama îmi spune cu mândrie, uite ce frumos au făcut, uite ce îngrijit este. Și chiar este.Dar eu văd aievea o zi de demult, coasta bisericii pe partea cu terasele săpate în deal, pentru o viță de vie ce nu a vrut să prindă rădăcini acolo. Țiuie greierii, mohorul s-a încins la soare, pirul îmi ajunge până la brâu, volbura dansează în vânt și fac din florile ei rochițe de prințese. Miroase a ierburi arse de soare, a pace, e acolo undeva și ea, mamaia mea. Alerg la vale pe coasta bisericii, cu brațele deschise și strig, “avion cu motor, ia-mă si pe mine-n zbor”, până nu se mai vede nici turla bisericii, nici cimitirul, nici ea. O zi de demult.Acum sunt tot eu, aici, pe coasta bisericii, pacea e la fel, mama e acum cu mine, pun mâinele pe capetele a doi copii, poate e aici și mamaia, să-i vadă, să-i simtă. N-am timp să-i spun asta stând cu fața la mormânt, n-am timp.Respir România.Simt România în orașele mici, sufocate de marfă chinezească, turcească, miroase a plastic, au adus la magazine haine de școală, miroase a nou, a caiete dictando încă impecabile, a ghiozdane cu supereroi de cauciuc pentru toți supercopiii ce se vor lupta și anul acesta, corp la corp, cu sistemul de educație.În orașele mici, afacerile sunt tot mici, fiecare și-a deschis ceva ce vecinul nu are, așa găsești de toate. Toți înșiră marfa în stradă, să se vadă, care vinde ligheane, care covoare, care rochii de damă, deși cred că locuitorii știu cu ochii închiși, cine, ce face.În orașele mici vitrinele devin mașini ale timpului, e de ajuns o privire, ca să vezi cum erai mic, pe scândura de la frizerie. Loteria Română e mult mai bătrână decât mine, 114 ani de activitate. Pronosport, mușamale, linoleum, flori artificiale, lumânări, găsești până și Londra, coș de gunoi cu clapetă, iar cu Parisul, gunoiul are miros de levănțică.Dâmbovița, Argeș, Vâlcea: -Hai s-o luăm pe Transfăgărășan! Țiuie prima alertă, de urși. Bun, hai să ne întâlnim cu ursul la șosea, să vedem ce mai face, ce mai zice, cum o mai duce?Va urma                     

Vine o vreme când devine capital să-ți vezi capitala.Am filmat străzile din Bucureşti ca să-mi ajungă atunci când o să mă strangă pereții englezeşti, când orizontul o să mi se îngusteze şi iar o să tragă cineva draperia, în urma mea, peste România.De ce să-ți lipsească un loc unde ai trăit de toate? Bune, rele, adunate.Pentru că respiri un aer atât de familiar, poluat ce-i drept, dar de un balcanism emblematic.Această amestecătură pestriță, îți schimbă perspectiva la fiecare colț de stradă, această discrepanță între nou şi vechi, între bogație şi sărăcie, între civilizat şi grobian, e atât de incitantă, că simți Bucureştiul ca pe un personaj.El joacă magistral rolul de țăran deştept cu un zâmbet şiret în colțul gurii, cu mâna pe chimir, capabil să-i învârtă pe degete pe domnii spilcuiți, pentru că, n-o mai fi fost el la oraş, dar se descurcă în orice fel de ‘codru’.N-ai cum să nu fi de partea lui, chiar dacă nu te identifici cu el, tot te cucereşte şi te trezeşti că-i ții pumnii, poate reuşeşte.Bucureştiul vara are un aer uşor prăfuit, indiferent cât fucționează aspersoarele pe zonele verzi, miroase a praf încălzit la soare, şi-ţi pare că undeva mai prinzi un ecou din vechiul său Eu, din glasul vânzătorilor de bragă ce-şi strigau marfa în stradă, din scațâitul tramvaielor, din mirosul mahalalelor.Am avut grijă să iau cu mine, video, străzile lui din acest august, ca să nu mai intru pe webcam ul de la Unirii, cum făceam în primele luni de Anglia, să vad o bucățică din el, de la fântâni.Am revăzut câte ceva din Bucureştiul acestor zile, nu tot ce aş fi vrut să revăd, am fost în parcul cu lac al copiilor, parcul IOR, am fost la mall, Park Lake, Mega Mall, la fosta şcoală a copiilor, am bătut la picior Sectorul 3 atât cât am putut. Am revăzut apoi calea Victoriei, Universitate, Rosetti, calea Moşilor.Am ajuns în libraria Cartureşti, la film cu copii, am mers cu metroul, cu autobuzul, cu tramvaiul.N-am ajuns în Centrul Vechi, n-am ajuns la Unirii, n-am ajuns în multe locuri, nu-i bai, data viitoare.Am văzut în Bucureşti oamenii.Feţe concentrate să termine sprintul ce nu se sfârşeşte vreodată.Zâmbetul pe care îl trimiți către cineva e posibil să nu se mai întoarcă, sau după caz, se stă câteva secunde în expectativă şi ți-l trimit înapoi, chiar şi prin mască.Am vorbit cu necunoscuți pe stradă care după două minute mi-au arătat în telefon poze cu nepoții şi asta m-a făcut să mă simt acasă.Tot acasă m-a făcut să mă simt şi zgomotul picamerelor, scârţîitul escavatoarelor, pentru a-N-a schimbare de borduri din Sectorul 3.Dar acum n-ai ce să zici, se pun borduri albe, pe semirotund, model toamnă-iarnă ’21-’22, ultimul răcnet în moda de borduri, ce n-a văzut Londra sau Parisul. Bucureştiul e un oraş în pas cu moda.Bordură lângă bordură, până când ajungem la Lună!Uitați aici o propunere de slogan, d-le primar! E free, o puteți folosi!Am auzit claxoane cât pentru vreo 10 ani de Anglia, dacă nu mai mult. Claxonul vorbeşte în Bucureşti, el are tonalități diverse şi te înjură de mamă direct, printr-un sunet strident ce-ți scrijeleşte cortexul.Pentru Bucureşti aţi putea să inventați şi legalizați, claxonul mix, sunete şi vorbe, 3 propoziții urlate, înregistrate, să nu-şi mai rupă băieții corzile vocale când le rămâne podul palmei înfipt în mijocul volanului.S-a construit mult în Bucureşti în ultimii 2 ani, mult beton şi sticlă, clădiri de birouri, de multinaționale, aşa păreau, dar în intersecții nu s-a schimbat nimic, copiii spală în continuare sticla de parbriz.Aşa e la Bucureşti, un aer balcanic, mai mult de sud de Dunăre, cu miros de mici cu muştar, pe farfuria de carton, lângă nelipsita scobitoare, cu shaorma cu de toate de la Dristor kebab şi baclavaua de la prietenii turci, cu vorbele colorate de la piaţă, dar şi cu ştaiful din centru, cu eleganța magazinelor, a foaierelor de teatru, cu librăriile, bibliotecile, muzeele, galeriile de arta, bisericiile.Fiecare pas pe care l-am făcut pe caldarâmul încins al Bucurestiului a fost un pas către mine, m-am căutat şi m-am găsit în Bucureşti.Pentru ca Bucureşti, ESTE pentru mine ACASA.                             

Se simte toamna în aer, într-o țară care se vrea a mea, o țară la care mă uit cu detașare și-o ridicare din umeri când sunt în ea și pe care o caut mereu când sunt departe de ea.Se strecoară toamna prin țara mea ca un pușcăriaș evadat ce-o ține mereu alături cu drumul. Toamna calcă cu frică să nu fie prinsă, se furisează pe câmpuri, schimbă culori pe miriște, la margine de pădure usucă mohorul și zi de zi cară în copaci găleți de galben, roșu, portocaliu pe care uită să le mai coboare.Dacă nu ești atent, n-o vezi, doar ești prieten de-o viață cu vara, dar e suficient să stai o clipă nemișcat, să te împrietenești cu aerul, să-l inspiri o secundă și să realizezi că e ceva în jurul tău, la pândă. Te răsucești pe un călcâi s-o prinzi în acțiune, dar nu-i, e numai o boare, undeva.Acest aer de vara afectat, ca și cum vara a răcit de atâta plajă și apă de mare îmi amintește că e vremea de plecare.Și deodată am conștiința faptului că la 3000 de km, pe 2 septembrie, începe școala, că uniformele poate s-au micșorat, că am atâtea amănunte de așezat.Dar nici aici mai nimic n-am rezolvat, n-am avut timp pentru toate câte mi-am propus, nici pentru toți oamenii care mi-au lipsit, n-am avut timp de nimic, pentru că nu poți înghesui doi ani în 2-3 săptămâni, să vezi tot, să faci tot, să simți tot, n-ai cum.Și atunci am făcut, cât am putut, dacă am putut.Cel puțin copiii s-au bucurat, de mare, de soare, atat cât am avut eu rabdarea să stau de pază la hotare. Am fost mai mult un far sau salvamar personal, decât turist pe litoral. Dar e bine și așa, e bine că mă pot ușor, ușor, din nou bucura.Și continuă să-mi fie dor cât încă sunt aici, de ai mei, de București, de ea, România mea, pe care o găsesc în unele părți neschimbată, în altele mai bună, alteori enervantă.Știi că ești în România când un copil de 3-4 ani iese dintr-un supermarket mușcând cu poftă dintr-un colț de pâine, când la 40 de grade în București, vezi o femeie în vârstă într-un capot de diftina, cu bazma pe cap, cărând o sacoșă de rafie mai mult goală, când o bătrânică îmbrăcată în negru stă la un colț de stradă cu 3 legături de mărar, 3 de pătrunjel și câteva ouă înșirate pe o lădiță de lemn, așezată ca o masă.Știi că ești în România când în trafic nervii sunt întinși la maxim, când îți taie calea un Mercedes ce-ți pare desprins din urmatoarea generație.Știi că ești în România când în drum spre mare, te oprești la un magazin universal într-un sat din Bărăgan și redescoperi mirosul magazinului zis ‘Cooperativă’, din satul copilăriei. Așa miroase universalul, a plastic, a zăhar vrac, a ulei vărsat, a baloturi de stambă, a cafea ieftină măcinată, a bere uitată într-un pahar, a țuică. Pentru ca universalul contemporan are și o masă, două, unde mereu găsești câțiva vorbăreți, hâtri, gata să râdă cu tine, străinul care le-ai făcut după-amiaza interesantă.Sau după caz, să-i auzi cum înjură printre dinți când dau pe gât suta de țuică, de-ți vine să-ți ții respirația până auzi țocăitul specific, plescăit în cerul gurii, în același timp cu paharul trântit pe masă. E locul unde poți fi prietenul tuturor sau intrusul respins de cum ai intrat pe ușă.Știi că ești în România când pe plajă în loc să asculți valul, auzi: ‘Porumb fiert!’, ‘Porumb fiert!’, șuierat nazal ca nici nu prea se înțelege şi copiii încep să-l imite: ‘Păr fiert!’, ‘Păr fiert, avem!’. Urmează apoi ‘Kurtos cald, avem!’ si nelipsitul ‘Nu dați banii pe prostii, faceti poze la copii!’ cu menajeria extinsă, maimuță, papagal, iguană.Ştii că eşti în România când orice ai avea poți aranja cu cineva, care ştie pe altcineva, care te trimite undeva şi sigur vei rezolva.Ştii că eşti în România când nu ești invizibil, pe stradă, în magazin, oamenii se uita la tine, sau la mașină, dacă pui sau descarci ceva din ea, oamenii studiază, ce pui, ce iei, trec de tine şi se întorc să se mai uite încă o dată. Asta te face să te simți inconfortabil, mai ales când ai acte în maşina aia, telefoane, laptopuri şi deodată te auzi zicând, mergeți voi, eu rămân la maşină.Cel mai bine am simțit România când mi-am amintit de mine, cum am trăit într-un loc, cum eram, cum rezistam, cât de bine eram sau nu eram. Mi-am amintit intersecții, dimineți grăbite, sandwich urile puse în mâna copiilor aflați pe bancheta din spate, pentru că niciodată nu era timp, niciodată nu ne ajungea somnul şi micul dejun se lua în mașină timp de 2-3 semafoare. M-am uitat la mine cea care alerga mereu spre ceva, dinspre ceva, şi am vrut să îmbrațişez femeia aceea din trecut şi să-i spun că sunt mândră de ea, să-i spun că uite se poate şi altfel, că viața nu este o pistă de 100 metri garduri şi ea nu mai trebuie să caştige mereu.Am ştiut că sunt acasă când am vorbit cu oamenii pe stradă ca şi cum ne regăseam, când în două săptămâni am legat o prietenie cât pentru o viață, când oamenii mi-au purtat de grijă de parcă le-am fost din familie. Şi încă mă întreb dacă toate acestea le primeam oricum sau pentru că între timp, fară să simt, s-a deschis o breşă în mine, prin care se vede mai bine omul?E în aer toamna, undeva. Toamna românească, pe care o s-o trăiesc citind-o pe Weather, unde lângă Yorkshire ul englezesc, e setat şi Bucureştiul românesc.Când vine toamna, e vremea să plec din România, dar de fiecare data voi lasa aici o parte din mine, la care o să mă întorc mereu, ca să simt pentru o vreme că redevin un întreg.

După ce mi s-a răsturnat lumea, orice moment este un dar. Sau ar trebui să fie.Şi nu e.Pentru că orice impact/şoc vine la pachet cu reversul.Am sentimentul că am depăşit ceva foarte greu şi e o bucurie undeva, dar în acelaşi timp tot efortul de a funcționa cât am fost în alertă, m-a golit de conținut şi mă trezesc că nu mai râd în hohote cum o făceam, că nu mai pot să țin toate lucrurile în mișcare în jurul meu, că-mi spun, trebuie să fac mai mult, dar cineva mi-a furat energia.Suntem în vacanță la mare şi nu mai sunt atâtea râsete, atâtea plimbări, atâta bucurie, cât ar trebui să fie.Simt cum şocul trăit acum 21 de zile continuă să producă efecte în mine.Sunt bine şi în acelaşi timp nu sunt bine.Parcă aş plânge, dar nu pot încă.Ştiu că va veni o zi în care voi descătuşa tot, în care o să dau drumul la valuri.Şi voi plânge tot plânsul lumii mele, voi plânge pentru tot, până îmi va trece.Dar până atunci nu o să las starea de suspendare, de indiferență, de dat din umeri a nepăsare, a nu contează, să se insiuneze în mine. Nu.Starea aceasta poate fi mai rea decât orice altceva, mai rea decât plânsul, decât suferinţa, starea în care nimic nu te zguduie, e un fel de moarte.Şi nu sunt dispusă să cedez nimic.Pentru că dacă azi nu mă mişc s-o depăşesc, mă trezesc mâine că e greu să mă ridic din pat, că poimâine deja îmi comandă să stau o zi în pijamale, că la ce bun să mai ies din casă, apoi îmi spune că nu pot, apoi îmi serveşte frici la micul dejun.Ori nu, asta nu e pentru mine.Ca urmare, în fiecare zi pot mai mult decât ieri, în fiecare zi fac ce e nevoie să fac.Duc copiii la plajă, ne bălăcim în apă, facem haz de necaz şi râdem, deşi nu e chiar râsul nostru, cel pe care-l ştim bine, pentru că l-am tot experimentat.Dar tot râs se cheamă şi ăsta, da? Ce altceva?Şi aşa au trecut zilele, până azi, când e cu o bătaie de inimă în plus.Azi e ziua dragei noastre, a primei noastre iubiri eterne, ea, Ruxandra.Ceva se schimbă în ea, mă uit şi intuiesc adultul, e acolo în spatele jocurilor, al prostelilor, al râsetelor, al momentelor ei în care se simte liberă şi dansează şi se strâmbă ca şi cum e singură acasă, singură pe pământ.Dar adultul ce va deveni e deja acolo, undeva.Uff, nu vreau! Lasați-mă pe peron, să stau mai mult pe o bancă, să admir, să respir, să pricep, ce e cu trenul ăsta care merge de nebun, că nu mă lasă să-mi simt mai mult copiii, să mi-i asimilez pe deplin?Cum nu e tren? Şi nici peron să cobor nu am şi nici timp să respir?Doar o permanentă nevoie de mine,să dăruiesc iubire, grijă, înțelegere, răbdare, bucurie.Doamne, Rux! Mi-ai făcut inima bucați din secunda în care te-am văzut, într-o zi de 11 august, marți la prânz, acum 12 ani.Şi continui să mi-o faci praf şi s-o recompui la loc în fiecare zi.Am sentimentul că o să-ți fie bine Rux, că n-am stricat chiar tot.Crede-mă, m-am străduit, m-am educat, am strâns din dinți şi am analizat, ce-ți spun, cum îți spun, ce transmit dincolo de cuvinte, ce las în urmă. Şi-am făcut asta zi de zi, nu aşa, în general.În unele zile am reuşit mai mult, în altele atât cât am putut, dar niciodată n-am uitat să-ți spun, că iubesc şi te iubesc şi iar că te iubesc.Pentru că asta ştiu cel mai bine din tot ce sunt şi simt.Să te iubesc. 

Scriam pe feribotul englezesc în 20 Iulie.Cum e să facem traseul înapoi după doi ani de când ne-am îmbarcat la Calais, cu destinația altă viață?Calais, un nume ce-mi pare cu reverberații turcești și dor de Panait Istrati.Acum, pe drumul de întors, inevitabil mi-l amintesc pe cel de dus, ce emoții aveam, cât de mici erau copiii.Dupa 2 ani, am căutat împreună cu ei locul de joacă de pe feribot, cu toate că nu mai au vârsta pentru el, dar îi văd că se bucură când descoperă locuri unde au mai fost, sau care le amintesc de ceva.Locul de joacă era închis, Covid.Între două țări, între ape, am reviziut cei doi ani care mi-au fost plini și buni, ca o şhaorma cu de toate.Acum sunt tot eu, dar de fapt în bună parte m-am reinventat. Când faci așa o schimbare ai un reper de la care poți analiza. Dacă eram 2 ani în România, n-aș fi găsit ce să compar între mine și mine, dar acum îmi este mult mai clar.Și lucrurile sunt pe plus, în principal cu liniștea mea. Liniștea aceasta pe care mi-a adus-o Anglia, e atât de importantă pentru mine încât mă tem să nu fie doar o iluzie, mă tem că printre degete îmi va scăpa.Scriu pe feribotul englezesc și-mi amintesc cum scriam pe cel de dus, cu caietul pe genunchi, cu ochii la copii, cu gândul la un blog, care exista atunci numai în mintea mea.Lung este drumul către casă, oriunde s-ar afla ea.Ne-am îmbarcat la Dover și am plecat la ora 20:00, am trecut de Poliția de Frontieră cu pașapoartele. Ne-au cerut testele covid și le-am dat vaccinările.Mi-am amintit momentul când Marc m-a întrebat dacă ne vaccinăm, și am spus da, în secunda doi, cu gândul la trecerile de frontiera din drumul către casă.Pentru copii n-au cerut nimic, referitor la covid.Călătoria continuă. O să ajugem la Dunkerque la ora 22:00.Soțul meu îmi povestește cum a fost la Dunkerque, cum peste 800 de vase, în mare parte particulare, oameni obișnuiți, au ieșit în larg să salveze trupele aliate rămase izolate și încercuite de armata germană în timpul Bătăliei Franței din cel de-al doilea război mondial, pe o fâșie de plajă, la Dunkerque. Și mă întreb dacă pășești pe plajă la Dunkerque, poți simți intensitatea trăirilor acumultate acolo? E aerul mai dens, e nisipul mai compact? Sau Marea Nordului, de mână cu Oceanul Atlantic șterge totul o secundă după?Mai degrabă așa.Scriu pe feribotul englezesc cu frenezia omului ce ar vrea să reînvie miracole din istoria lumii și a familiei lui, dar și cu bucuria că nimeni nu mai trebuie salvat la Dunkerque.Scriu, de parcă îmi dau examenul la materia “Drumul către casă”.Suntem cu măști, e cald, transpirăm, îndepărtăm măști, în jurul nostru, în 10 metri pătrați se strigă la copii în cel puțin 5 limbi.Copiii. Copiii aleargă printre mese, desculți, ca la poarta casei, ca pe maidanul de alături, ca oriunde în lume.Joaca pe feribotul englezesc, care ne apropie de Europa, are același parfum. La fel înroșește obrajii, la fel sclipesc ochii, de bucurie, de împreună, de lumină.Opt copii în frunte cu Tudor al meu.Îl aud cum zice: – You can choose, I say the rules!Oare Tudor, chiar putem alege?Tudor inventează jocuri, are părul transpirat de la alergarea în sprint printre mese, toți îl urmează, sunt mai mici decât el și-l privesc ca pe Dumnezeu.Oriunde sunt oameni se nasc găști, cluburi, comunități: albanezi, români, moldoveni, marocani, sârbi, unguri etc, cu toții avem aceeași nevoie de-a aparține unui loc, unui spațiu, unui împreună.Dar maidanul de pe feribot, cu toate ca seamană cu oricare altul de pe pământ, unește rapid o nație cu alta, pentru că se vorbește o singură limbă, cea a copilăriei.Poți închide locul de joacă din cauză de Covid, dar nu poți închide joaca din inimile copiilor.Sună sirenele, se văd luminile din portul Dunkerque.Bine te-am găsit, Europa!PS: La cinci minute după ce am intrat în Franța, copiii șușoteau pe bancheta din spate.I-am întrebat ce au.Dezamăgire mare!- De ce în Franța miroase a pește și nu a croissant?Chiar, de ce?               

Cum este ca o țară să-ți devină acasă, dar tu să nu locuieşti în ea, ci ea să te locuiască? Belgia. Soțul meu a făcut un xls pentru călătoria în România, pe zile: o să fim în ziua X, o să facem în ziua Y, am plătit avansuri, am rezervat locuri. O să fim. Am întârziat 7 zile, am rămas în Belgia, forțat.Pentru că dacă e joi, e Belgia şi e momentul să-ți întâlneşti AVC ul, accidentul vascular, stroke să-i zicem, ca să-i dăm un nume, deşi n-ar merita.Acel moment când am strigat Marc şi nimeni nu mi-a răspuns, când mâna dreaptă tot îi cadea pe alături, acel moment mi-a adus o sclipire metalică în privire, de care sper că voi scăpa într-o zi.Am descoperit lucruri neştiute, am văzut că pot să urlu, că strig ajutor în română pe o stradă din Leuven, AJUTOR!Că trec pe engleză la comandă, că ordon oamenilor pe stradă să sune la ambulanță, şi ei o fac, că după nici un minut îi verific dacă au făcut-o.Că iar urlu, că renunț s-o mai fac, tot ca la comandă, când cineva îmi spune în engleză că nu-l ajut aşa.Am constatat că am o grijă, nu ştiu din ce instinct venită, să nu rămân cu sentimentul că n-am spus ce trebuia când viața s-a redus la 2-3 minute.Şi-am bifat tot, de la ‘Stai cu mine!’, ‘Nu mă lăsa singură!’, ‘Am nevoie de tine!’ până la Te iubesc!Apoi a început vria de după, a venit Ambulanța, Poliția, am văzut ochii lui Marc când au urcat targa în ambulanță, ochii, atât.Şi am rămas în stradă, cu doi copii care se comportau nefiresc de calm, cu o maşină avariată, cu 2 politişti, cu un belgian care mi-a înlocuit roata dreapta-față cu rezerva, alții care au adus copiilor sucuri, care i-au dus în casa lor la toaletă, atunci când i-am rugat.Am dat acte, am vorbit la telefon cu ambulanța, cu spitalul, cu cine mi-a dat politista să vorbesc, am răspuns la întrebări, mi-am îmbrățişat copiii, într-o nesiguranță de care eram vag conştientă.Ce faci când într-o secundă viaţa nu mai vrea nimic de la tine, cel care te-ai construit până atunci şi te trezeşti că vrea să vadă ce eşti capabil să faci în clipa de fața, la secundă.Că nu mai ai trecut sau viitor şi tot ce contează e numai dacă reuşesti să învingi prezentul, care te loveşte fix în față.Ce faci?Răspunsul este, treci pe modul supraviețuire şi faci ce este nevoie să faci. Vorbeşti calm, răspunzi la întrebări, laşi oamenii să te ajute, ai grijă de copii, te organizezi în toată dezordinea şi mai ales nu disperi, nu-ți dai voie să disperi.Chiar dacă e foarte uşor s-o faci, nu disperi!Nici în clipa de coşmar, nici în noaptea ce stă să înceapă, într-un oraş străin, într-un hotel găsit de poliție.Am spus făra ezitare că pot conduce mașina noastră, deşi era una pe care n-o mai condusesem. Am învățat s-o stăpânesc în spatele maşinii de poliție care m-a condus la hotel şi care a întrerupt de două ori circulația pentru mine.Am descoperit oameni. În cei doi polițişti, în cele două doamne cu bicicletele în fața cărora m-am aşezat şi le-am strigat AJUTOR în română, în belgianul care s-a oferit să-mi pună roata de rezervă. M-am îmbrațişat în stradă cu tânăra negresă al cărui Van l-a avariat Marc.Am găsit oameni peste tot în Leuven, la spital, asistentele, doctorii, au vorbit cu mine în vizite sau la telefon ca şi cum numai problema mea exista pe lume. Au avut timp, inclusiv să pună desenul lui Tudor pe peretele din salon. Pentru tati. Aşa a simțit o asistentă să facă când i-a văzut desenul.În următoarele zile, am facut vizite la spital, am schimbat 3 cazări, am făcut cumpărături la Carrefour, am dus copiii la McDonald’s, am locuit în Leuven ca acasă, am re-născut cu toţii în Leuven.Dacă mă vei întreba de unde sunt, o să-ți spun că sunt din România dar în 2021 m-am născut puțin şi în Belgia, la Leuven.Ca urmare voi sărbători în fiecare an 21 Iulie oriunde mă voi afla, voi ține cu Belgia când o să joace cu orice țară, mai puţin România, voi trimite din când în când un gând bun către Leuven şi mă voi întoarce în el, ca acasă.Acum suntem in România, am ajuns după 11 zile de când am plecat din Anglia. Suntem bine, surpinzător de bine, pentru ceea ce am trăit.Mulțumesc, Belgia! Mulțumesc, Leuven! Ne-ați dăruit încă o viaţă de trăit.Sunteți atât de umani, într-un sistem bazat pe reguli, perfect functional

Am căutat, mărşăluind pe străzi, un loc unde să mâncăm. Din cele 365 de zile ale anului, am ajuns în Belgia, fix de ziua ei.Din aceasta cauză majoritatea locurilor erau închise. Până la urmă am găsit unul, Incognito pe numele lui, în grădina căruia am pătruns ca în Eden.Mâncarea de după Canalul Mânecii, brusc capata gust; pâinea baghetă crocantă ; frites, cartofii belgieni trecuți prin 2 cuve, mai întâi fierți, după care aruncați în cuva responsabilă cu crusta aurie.Am început să simt gustul de acasă, gustul european, ştim cu toţii că în Anglia gustul e destul de des trecut absent nemotivat.Copiii au fost dezamăgiți când am intrat în Franța, pentru că nu mirosea a croissant, ci a peşte, dar Belgia a câştigat aurul, pentru pâine, frites, impecabilul ospătar armean Arakel şi pentru curățenia ca de bathroom de pe străzi. Străzile arată, cel puțin în Tienen, de parcă toți, cu trei ore înainte, au ieşit cu mătura, mopul şi aspiratorul.Suspectez că primarul îi obligă să facă asta, şi după cât de zâmbitori, prietenoşi, atenți sunt toți, cred că le pune şi ceva în bere. Belgium, you are so nice!Happy Independence Day to you!Fijne Feestag Belgie!La mulți ani, Belgia!

Religia fotbal are adepţi şi drept credincioşi peste tot în lume.Viteza unui şut de gol, zguduie mulţimi, iar unda impactului într-o biată plasă, se propagă în jurul globului cu viteza fulgerului.Ea face ca businessman ul de pe Wall Street să se îmbrăţişeze în stradă cu homeless ul, ca doi necunoscuţi îmbrăcaţi în acelaşi culori, să cânte şi danseze împreună sau după caz să-şi plangă unul altuia pe umăr.Un gol venit la timp poate salva o relaţie, soţul îşi îmbrăţisează soţia deşi poate n-a mai facut-o din Cretacic, doi vecini se împacă, poliţistul îţi zâmbeşte şi te invită să mergi mai departe, fără să ţină cont că din euforie ai trecut pe roşu.Viaţa vibrează de entuziasm ca bucuria unui gol trimis în vinclu, care în prima secundă ai crezut că este iluzie optică.Fotbaliştii sunt semizei purtaţi pe umeri când le ies pasele, blamaţi când li se încurcă picioarele.UEFA a decis ca Euro 2020 să se joace în 2021, fotbalul nu poate să rămână repetent. Noroc ca Euro se joacă din patru în patru ani, aşa că se putea juca şi până în 2023. Dar băgaseră oamenii aia bani, tăiaseră porcu’ şi viţelul, tipăriseră invitaţiile cu 2020, anunţaseră toate rudele, arvuniseră lăutarii, nu se făcea să n-o mai facă.Cum fotbalul şi cu mine ne vedem fiecare de treburile noastre, era să treacă şi Euro ăsta pe lângă mine.Noroc cu Tudor, care mi-a spus că poate să se ducă la şcoală cu o oră mai târziu, pentru că este Euro şi şcoala înţelege că din acest motiv copiii se culcă mai tarziuCum adica? What?Capul meu nu poate procesa acest lucru. Dar totuşi câtă logică are.Anglia îşi încurajează copiii să se uite la fotbal, să-şi dorească să devină la fel ca semizeul jucător, la fel ca doctorul care în 2 min la făcut să se ridice, la fel ca antrenorul ce a adus strategia de joc, la fel ca arbitrul, şeful tuturor.Anglia se gândeşte la viitor şi-i ajută pe copii să viseze.Din aceasta cauza pentru mine Anglia e deja câştigătoare.Meciul din finala Euro 2020, din seara aceasta, Italia-Anglia va propaga o energie care tangenţial ne va atinge pe toţi, italieni, englezi dar şi români adoptaţi în ambele ţări.Să învingă sportul, competiţia şi bucuria vieţii, zic.Deşi azi când am venit acasă am gasit casa aşa cum se vede în poză, cu steagul Angliei fluturându-mi la fereastră. Cum ştiam că nu am aşa ceva la geam, din mersul maşinii nu am recunoscut casa, am trecut pe lângă ea câteva case în susul străzii până când creierul mi-a spus:- Hei, curţile astea sunt după tine, nu înaintea ta, întoarce-te!Am întors şi am condus cu 10 la ora ca să văd de ce am ratat-o prima data. Noroc că uitasem să sting becul de la uşă, aşa am gasit mai uşor casa şi mi s-a aprins becul că de fapt ţin cu Anglia.Come on England! Come on! Later edit:Bucurie mare pentru italieni şi pentru românii din Italia.Thank you very much, Italy! Congrats, pentru cupa Euro 2020!Grazie mille, England, pentru ca ai jucat finala!Hai România! 

Ştiţi perioada aceea din an când se apropie o sărbătoare, cum ar fi Craciunul? Şi-ţi spui ca de data aceasta n-o să te mai laşi impresionat, că ai mai trăit atâtea crăciunuri şi în afară de gătit piramide de mâncare, nu se întâmplă nimic. Dar într-o zi, când simţi că se apropie, culorile devin strălucitoare, începi să decorezi, să pui luminiţe, simţi în aer o emoţie de nicăieri venită. Şi constaţi că şi anul acesta te-a cuprins febra. Aşa simt eu acum în Iulie, emoţia specifică Crăciunului, a sărbătorii ce va fi să vină pentru că mă duc acasă în România. Am scris: MĂ DUC ACASĂ ÎN ROMÂNIA şi mi s-au aprins în ochi ghirlande de lumini, buzele mi-au tremurat uşor, tastele s-au ascuns într-o ceaţă deasă. Mă duc acasă. Sunt în regulă cu faptul că am plecat din România, în septembrie vor fi 2 ani. De atunci nu am mai fost acasă, dar acest lucru în general nu mă apasă. Până azi, când am simţit cum mă cuprinde emoţia, aşteptarea, nerăbdarea şi imensa bucurie că o să-mi văd părinţii şi toată familia. Romania. O port tatuată pe sub piele, merg cu ea prin lume şi-n tot ce sunt, în tot ce devin, se vede în mine cu ochiul liber România, n-o pot ignora. De la click ul pe FB dimineaţa, când începe să curgă news feed ul în română, de la pagina citită în parcare înainte de muncă, de la schimbul de cuvinte pe whatsapp, de la colegii români, mulţi. De la dulapul cu mălai, la sertarul cu brânză al frigiderului, de la roşiile româneşti, la care mă uit ca la marfă de contrabandă ce a trecut de blocadă, pana la cele două degete de ţuică pe care le mai am, din ţuica adusă acum 2 ani de acasă şi pe care tot cu români am savurat-o. De la înjurătura lui tata, care mi-a susurat în urechi toată copilăria, deşi niciodată nu-mi era adresată şi pe care îmi vine s-o folosesc câteodată în câte un context englezesc, dar bunul simţ educat de acasă, nu mă lasă. Şi de la muzica, muzica românească. Ascult compulsiv “Suita de melodii din Maramureş” a lui Gheorghe Zamfir. Suita aceasta, cu adevărat m-a suit cu câte o treaptă, de fiecare dată. E aşa o tristețe, nostalgie, forţă şi bucurie de viaţă, aici, https://bit.ly/SuitademelodiidinMaramureş în naiul lui Zamfir, încât am plâns-o, am descântat-o, am respirat-o cu ochii înfipți în cer, şi-am dansat-o de multe ori în bucătăria englezească, într-o coregrafie proprie. Port în mine România, pe interior tatuată. Întrebarea este: – România, mă poartă pe mine, undeva? În ceva? Se emoţionează ea că vin acasă, sau rămâne la fel de defectă precum mi-o amintesc de ultima dată? Fără sentimente, fără trăiri, fără să pregătească viţelul cel gras pentru că fiul risipitor se întoarce acasă. Să nu-mi fac iluzii, să mă aştept la ce e mai rău, să mă aştept chiar să nu-mi placă. Să merg acasă numai pentru ai mei, să-i văd, să-i simt şi iar să-i văd, să-i simt şi să-mi fie suficient. Dar România e mai mult decât atât. E piesa de teatru la care aş vrea să merg, e filmul la mall, e parcul cu lac unde copiii mei şi-au petrecut o parte din copilărie, e îmbrăţişarea unui prieten, e strada, e piaţa, e librăria Cărtureşti, e scaunul de la metrou, e căldura verii. În acelaşi timp e şi doamna ofuscată de la ghişeu, e vocea care ţipă deşi nu e nimic de ţipat, e încruntarea, lipsa lui mulţumesc, scuipatul de stradă, înjurătura primită degeaba, invidia, anxietatea, frustrarea, disperarea pe care o simţi ca pe-o membrană vie, pulsatorie. Pentru mine acum România e şi un mormânt apărut în lipsa mea. Indiferent cate plusuri şi minusuri are realitatea, păstrez România ideala toată în fiinţa mea, şi nu cred că voi reuşi vreodată să aduc laolaltă, România defectă cu cea ideală. Ca urmare voi continua să mă mişc prin lume, precum omul slut din poveste, cu jumătate de inimă împietrită, de România dezamăgită, c-un ochi mărit de durerea nevederii, c-un picior târâş ca o plecare, cu gâtul într-un nod când vorbele politicienilor mă dor, cu nasul în vânt ca un copoi adulmecând vântul schimbării, pentru ea, România mea. photo: copilul şi Carpaţii Tudor la 1 an si 8 luni

Am jucat din nou în deplasare cu Astra Zeneca. Retur.Ca şi în tur mi-am luat familia pe post de galerie, deşi tot singură am intrat pe stadionul John Smith’s Stadium – Vaccination Centre.La intrare m-au întrebat dacă am o zi bună, dacă sunt în ape limpezi teritoriale sau navighez prin ape tulburi necunoscute, m-au indentificat dupa numărul de booking de la NHS şi m-au invitat să stau la coadă. Am făcut câteva poze cât eram afară şi se putea.Apoi am intrat pe culoarul lung din jurul stadionului, compartimentat acum în cabinete medicale, am văzut pe o poliţă la intrare vreo 10 recipiente cu apă, diferit colorate. Erau ale celor care lucrau acolo, părea că şi-au adus apa de acasă.Şi din nou mi-am imaginat cum e să lucrezi acolo, în penumbra stadionului, într-un spaţiu fără geamuri, cum e, ca pe parcursul a 8 ore, să-l faci pe fiecare să se simtă important şi în siguranţă.Cum e să fii voluntar acolo, precum cei care ne coordonau la intrare şi care puteau foarte bine să aibă 65-70 de ani?Stând acolo, am văzut că alţii intrau fără să stea la coadă, treceau pe lângă noi şi erau direct conduşi la un cabinet din capătul culoarului.Când a intrat primul, n-am fost prea atentă, dar la al doilea am fost contrariată, am văzut că avea în mână nişte hârtii şi a zis o parolă, Pfizer.- Băi frate, Pfizer ăsta, ce arogant!Să nu aibă el coada lui, să nu stai să aştepti, păreau aşa nişte VIP-uri cei care îl vizitau pe Pfizer, mă rog, cei care aveau meci cu el, că doar toţi eram pe un stadion, nu?În fine, voluntarul, un domn pe la 70 de ani a condus o doamnă la Pfizer, iar când s-a întors eu ajunsesem prima la coada Astra, aşa că i-am zis în gând:-Îţi dau 10 puncte, dacă faci ceva, să ma simt ca un VIP de Pfizer, aşa!Şi cum gândurile zboară de la unul la altul, deodată îl văd că se întorce şi o ia cătinel de-a lungul culoarului, să vadă unde s-a făcut liber. Aşteaptă în dreptul unui cabinet şi dupa jumatate de minut îmi face semn să vin. Stă frumos acolo, indicându-mi cu mâna să intru. Please!Îi mulţumesc cu cel mai frumos zâmbet pe care l-am găsit atunci în dotare:- Eeei, aşa da, vezi că se poate, mulţumesc!Până la urmă nu contează Astra, Pfizer sau ciocolată belgiană, contează cât de VIP te poţi simţi câteodată.În cabinet a fost ca şi cum m-am întors acasă, mă rog, ca atunci când mă întorc acasă şi toţi ai mei sunt bucuroşi să mă vadă.Bine, acasă toţi se bucură foarte tare să mă vadă, mai ales când le este atât de foame, că puţin mai lipseşte să-şi facă singuri de mâncare.În cabinet m-au întrebat ce mai fac, cum mă simt, cum mi-a fost ziua până atunci, cum m-am simţit după primul vaccin.Şi m-au ascultat, le-am povestit cât de rău mi-a fost, cum au început durerile musculare fix când pregăteam tortul pentru ziua mea, cum am simţit că-mi zboară mixerul din mână, dar am continuat, până când am pus blatul la cuptor, deşi simţeam că nu mai pot.Le-am povestit toate chinurile facerii unui tort, dar n-am exagerat, nu le-am dat şi reţeta.A fost funny. Apoi m-au întrebat dacă între timp au crescut şansele să fiu însărcinată. Iar eu râzând le-am spus că nu înţeleg întrebarea, aşa că au fost drăguţi şi mi-au explicat.Le-am zis că sper totuşi, ca din obişnuintă, să nu adreseze şi domnilor acestă întrebare.Când eram cu toţii numai zâmbet, pac m-au înţepat, că nici n-am avut timp să-mi şterg zâmbetul şi să-l înlocuiesc cu vreo grimasă.Aşa că, până la ieşire am rămas cu un zâmbet tâmp pe faţă, care a devenit şi mai larg cănd o veveriţă a sărit dintr-un copac, fix prin faţa mea, a ţopăit vreo doi metri pe pământ, după care s-a aruncat în alt copac din partea opusă.Uite, mi-am zis, vaccinarea poate fi precum o veveriţă “zburătoare”. Amâdouă vin de departe, din locuri unde deobicei nu ajungi, una din adâncul pădurii, alta din laboratoare sterille, după munca asiduă a unor oameni, uneori numiţi savanţi. Ca şi veveriţa, vaccinarea execută 2 ţopăiri în contacul cu tine, după care trece mai departe. Tu rămâi cu sentimentul că ai făcut ce trebuia, că ai dat spaţiu vieţii să-şi vadă de treabă, că ai lăsat veveriţei libertatea de-a “zbura” spre alt copac.După un an şi ceva de când ni s-a schimbat viaţa, în acest mod total neaşteptat, constatăm, dacă mai era nevoie, că oamenii se pot reinventa în orice condiţii. Îmi sunt atât de dragi, oamenii care nu stau deoparte, care căută soluţii, cei care deschid cabinete, creează reguli, instalează bannere, informează, ţin viaţa într-un ritm normal indiferet de ceea ce se întâmplă în jur.Tuturor şi fiecăruia în parte, mulţumesc!De data acesta n-am mai fost unul din zece, simptomele au fost diluate, nu tu dureri acute, nu tu febră, nu tu implant de cip, nimic. A treia zi de la vaccin l-am ajutat pe soţul meu şi am condus vreo 300 de km, pe autostradă, cu cele 70 de mile/oră regulamentare.I did it!Iată-mă, aşadar!Am toate părţile componente în parametrii, mai troncăne câte ceva, dar dupa ‘nşpe mii de km cât îmi indică bordul, e foarte bine şi aşa.Noroc că am în dotare, un motor super tare, care funcţionează perfect. E 100 % românesc şi mai degrabă te-ai aştepta să te lase în drum, cumva.Atât, v-am pupat, pa!