Uncategorized

Am auzit astăzi într-un podcast un lucru atribuit lui Wiston Churchill. Când i s-a cerut să reducă finanţarea pentru artă, în favoarea efortului de război, ar fi răspuns pur şi simplu: “atunci pentru ce mai luptăm?”Se poate să nu fi spus vreodată aceste vorbe dar cred că ar fi fost de acord cu ele.E drept că acum nu suntem în stare de război, deşi cu pandemia tot dintr-o stare în alta o ţinem: de alertă, de urgentă, de anxietate, de izolare.Mulţi ne-am mutat din România fiind în stare de război cu sistemul şi cu neîmplinirile personale.Ne-am asumat schimbarea, am ajuns în Anglia şi am constatat după un timp că am reuşit să securizăm viaţa noastră şi a familiei. Avem un job, ziua de mâine nu mai pare o sperietoare, ne adaptăm, începem şcoli, cursuri.Suntem focusaţi pe reuşită, am venit aici ca să dovedim că putem, că suntem buni, că n-am plecat degeaba de acasă.Dar ce facem cu ziua aceea, când ne scoatem noi pe noi, în bucătărie, la o cafea. Ne aşezăm în locul preferat, poate printre perdele intră o rază de soare, aruncăm o privire rapidă în noi şi cu viteza luminii facem inventarul. Toate ne sunt la locul lor, în România, aici. Suntem bine. Zâmbim departe.Numai că, în toată liniştea aceasta, în toată starea de bine apare sentimentul că nu este suficient. Eşti mulţumit pentru ce ai făcut până acum, eşti chiar mândru de tine, dar nu-i de ajuns.Te simţi singur, izolat, ai nevoie măcar din când în când să te conectezi cu ai tăi, să înţelegi perfect glumele, să te hăhăi despre toate întâmplările caraghioase din România, să-ţi dai cu părerea despre politică, despre fotbalul românesc, să te plângi că totul merge prost.Tu adult, mai poţi face asta, la job poate ai români, cunoşti pe câţiva cu care te suni sau vizitezi.Dar cu copiii ce facem? Ei cu cine se conectează româneşte?Dacă la şcoală nu au vreun copil român, singura conexiune cu Romania, este prin noi părinţii.Și nu este chiar ok sa fie asa, copiii noştri cresc, îşi parcurg individual traseul, fac zilnic propriile alegeri.Pentru copiii români este tot mai greu să creeze legături între ei, nu au timp şi spaţiu pentru asta, nu poţi fi prieten cu toată lumea, deşi copiii au încă intactă capacitatea de a se împrieteni, toţi cu toţii, când sunt la început.Însă o relaţie de lungă durată, care peste ani să poată fi numită “Elena, prietena mea din copilărie” sau “Ştefan, prietenul meu din copilărie”, tot pe afinitate se bazează.Am doi copii, i-am învăţat să vorbească româneşte, deh limba maternă, m-am bucurat la fiecare cuvânt nou folosit corect, m-am minunat când fiica mea a făcut o propoziţie cu 9 cuvinte la 1 an şi 5 luni, au fost victorii personale la vremea lor.Acum, de când suntem în Anglia, în fiecare zi corectez limba română, mai ceva ca atunci când aveau patru ani.Copiii crează o limbă nouă, romengleza, ajung să spună ‘’stop să faci asta’’, în loc de ‘’încetează să faci asta”, sau vorbesc despre ‘’opozitul meu’’, nu despre ‘’opusul meu’’, sau cred că nu-i mai ‘’protejăm’’, ci îi ‘’protectăm’’.Alor mei le-am spus să păstreze limba dacă vor să se mai înţeleagă cu mine, acum şi peste ani, pentru că atunci cand vor fi mari şi or să mă sune din lumea largă, de pe cele mai sofisticate device uri, eu tot pe româneşte o să le răspund şi tot pe româneşte o să-i trimit şi la origini dacă va fi nevoie, cândva.Dar nu le pot cere pur și simplu să păstreze limba, sau să simtă româneşte, să-şi facă prieteni români, fără să-i ajut cumva, să vorbesc cu ei româneşte, să le dau cărţi în română, să le citesc în română, să vedem filme, documentare, animaţii în română.Şi ce este mai important să le creez un spaţiu, un loc special dedicat comunităţii, unde să se nască prietenii naturale, bazate pe afinitate, unde să vorbească româneşte, unde să simtă că au rădăcini şi repere.Pentru că un om fără rădăcini, va fi nesigur oriunde s-ar afla, precum o frunză în vânt.Haideţi împreună să dăm startul Bibliotecii româneşti din Yorkshire, un loc unde să fim înconjuraţi nu numai de cărţi, cât de o vibraţie românească.Un loc unde să punem de câte-o petrecere, să sfârâie grătarul, să bem o bere, să aducă fiecare un castron cu ceva, să întindem o masă mare.Un loc de unde să dăm startul la lectură, dar şi altor acţiuni de sprijin în comunitate.Un loc care să ajungă să te locuiască atât de mult, încât în fiecare săptămână să arunci o privire pe activităţile bibliotecii, ca să vezi la ce ţi-ar plăcea să participi, cu ce-ai mai putea ajuta.Numai împreună putem să creăm, să creştem şi să ne bucurăm, împreună, pentru echilibrul sufletesc al fiecăruia şi pe termen lung pentru sănătatea emoţională a copiilor noştri.Fiecare are zilnic de dus propriul ‘război’, dar asta nu înseamnă să reducem participarea cu energie şi entuziasm în viaţa copiilor noştri, în favoarea ‘’efortului de război’’, ca să nu întrebăm precum Churchill : “atunci pentru ce mai luptăm?” @fotonuntabrasov.ro

– Astăzi la şcoală tot pasta king ai mâncat?- Da, pentru că sunt un ‘cheese king’. Suntem trei ‘cheese king’ în toată şcoala.- Am devenit ‘cheese king’ după ce am luat de la best friend ul meu, brânza din pachet.- L-ai rugat să ţi-o dea sau ai luat-o?- Să zicem că mi-a dat-o.- Să zicem! Adică i-ai luat brânza din pachetul de acasă, da?- Da, dar el a fost de acord cu asta. Am cinci best friends care îmi dau respect şi worship (veneraţie). Şi d’aia trebuie să comand pasta king în fiecare zi, pentru că dacă tu, două zile, nu ‘order’ pasta king, nu mai eşti ‘cheese king’. Înţelegi?

Sunt cel mai prost elev de la școala online. Din ianuarie tot mi se “transmite în cască” că nu eu sunt elevul și tot nu înțeleg. Cum nu sunt eu elevul? Eu pornesc dimineața Microsoft teams pe două laptop-uri, eu trezesc toți elevii, eu sunt cu un ochi la anul 7 şi altul la anul 4. Rătăcită între două școli online.M-am îmbolnăvit încă de anul trecut, am sindrom acut de școală online. Numai că, până în ianuarie 2021, fiind în Anglia, am fost asimptomatic. Între timp prezint toate simptomele, îmi crește brusc temperatura când apăs Join, urechile îmi vâjâie de la efortul de a nu-mi scăpa vreun cuvânt, ochii nu mai focusează pe link-uri, am permanent senzația că mi-a scăpat ceva, un fel de paranoia incipientă.Am zile când întreb din 10 în 10 minute, tu realizezi că ești la școală acum?- Mami, m-ai tot întrebat asta, mami!- Și așa faci tu la școală? Ce tot te scarpini pe spate? Parcă ești Baloo din Cartea Junglei! Lasă camera off până termini cu scărpinatul ăsta!- Bun, ce a mai zis între timp? Nu știm. Good.Din păcate sindromul şcoala online e contagios, se ia cu ușurința, poţi să-l ai şi tu, depinde cât de expus eşti.Şcoala online în Anglia e ca o brioşă viu colorată, servită alături de un baton din ciocolată şi 10 linguri de îngheţată din toate aromele care-ţi plac. Te apropii entuziast cu linguriţa de bolul mult visat şi vezi că brioşei îi lipseşte glazura, batonul de ciocolată este gol pe dinăuntru iar îngheţata este de mult topită.Deşi orele urmează orarul obişnuit, constaţi că, ori au o lentoare în desfăşurare, aşteptând să focuseze toţi, ori se fac cu viteza luminii. Dacă trece raza de lumină prin câmpul tău vizual, bine, daca nu, asta e.Este greu în online să ţi se explice ce şi cum. Şcoala este şi un schimb de idei, care se nasc în dialogul dintre profesor şi elev, ori în online e dificil şi să iniţiezi un dialog, dar să-l mai şi susţii.Când ai cât de cât interes pentru ce ţi s-a spus şi vezi că n-ai înţeles, ce faci?Dacă eşti mai mare probabil că te descurci singur, căutând pe Net. Dacă eşti la ‘primary’ sau ‘secondary’ te uiţi în jur formal, pentru că ştii bine spre cine te îndrepţi. De obicei spre mama, ea e mereu de pază la hotare.Si mamele musai ştiu, deschid link-uri, caută pe Google, urmăresc video-uri cu metode matematice pe care nu le-au făcut în şcoala lor sau se sfătuiesc între ele pe grupuri, forumuri etc.Ai despre Erik the Red, no problem, sau ai de găsit 10 cuvinte care încep cu “en”, ori la Spanish nu ştii ce înseamnă “tengo”, ai de scris despre Sherlock Holmes, n-are cine să-ţi laude proiectul la Computer Science, nu ţi-e clar cu multiplicarea fracţiilor?Nu-ţi face griji, ai o mamă şi asta de cele mai multe ori, e de ajuns.Sigur în unele case sunt şi taţi care fac de permanenţa la şcoala online, ceea ce e foarte bine. Nu este cazul la mine. Şi nu, nu scriu aici ca să transmit vreun mesaj subtil soţului meu, am transmis toate mesajele, inclusiv cele cu fumigene scoase demonstrativ pe nări, n-a contat. Va citi aici, va zâmbi şi va zice că eu mă descurc mai bine cu copiii, o super metodă de a spune, nu.Încă puţin şi vine 8 Martie, în Anglia începe şcoala offline. De 8 Martie ăsta nu vreau nici flori, nici cadou, doar un pic de soare dac-ar fi, să pot la ora 9 precis, să ies la aer, să beau cafeaua din ceaşca ‘regală’ albastru cu auriu, încet, precum în reluare, să mă uit cum trece un nor, să aud cum zumzăie o insectă şi liniştea să înceapă să se simtă acasă între neuronii mei, cei doi, rămaşi intacţi.Am fost impresionată când mi-au mulţumit de la şcoală pentru suportul oferit. La fel mulţumesc şi eu profesorilor şi felicit toţi părinţii pentru nemărginita răbdare.O să trecem peste toate, dacă putem şcoală online, putem foarte multe.Şi cât timp copiii reuşesc să transmită bucuria din ecran în ecran, sigur va fi bine.@captura de ecran din bucuria chat ului anului 4

Te-ai mutat aici ca și cum te-ai fi mutat la Timișioara, Cluj, Deva, Iaşi sau Bucureşti, cu toate ale tale. Cu tot ce însemni și te identifici tu.Cu mâncarea românească, cu muzica, cu obiceiurile, cu limba.Câteodată te muți ca să supraviețuiești, ca să-ți fie mai bine.După un timp însă fără să vrei, constați că-ți lipsește ceva, unora le lipsește piața de legume de acasă, unora mall urile, unora vecinii de-o viață, unora caimacul de la lapte, unora străzile, unora vremea, altora cărțile.Biblioteca Românescă în Yorkshire am vrea să-ți devină locul unde să găsești câte ceva din ce-ți lipsește, unde să-ți treacă un pic de dor.Pentru că aici dorim să creăm un spațiu unde să întâlneşti carte românească, să inițiem discuții, seminarii, ateliere de creație, un spațiu unde să fi îndrumat când nu mai știi încotro s-o iei, unde să poți învăța limba engleză, unde poate chiar să-ți întâlnești iubirea, la o petrecere, un festival, un spectacol. Iar copiii să aibă liber la visul de a deveni jurnaliști, să poată simți devenirea la școala de jurnalism organizată de Academy of friends. Poate că visăm mult şi îndrăzneț, dar ştim că nimic nu s-a mişcat în lume fără visul cuiva, la care a aderat altcineva, apoi încă cineva şi tot aşa.Se spune că este nevoie de o comunitate pentru a crește un copil.Copilul are nevoie de modele diverse ca să învețe ce e viața. Din păcate tot mai greu este să oferim copilului o comunitate.Haideți să construim împreună o comunitate în jurul nostru și al copiilor noștri. Haideți să construim împreună Biblioteca Românescă în Yorkshire!Deocamdată, cât ne împiedică pandemia, ne întalnim online.Va asteptam pe pagina https://www.facebook.com/Romanian-Library-in-Yorkshireşi în grupul Biblioteca romaneasca in Yorkshire Crearea unei biblioteci înseamnă să păstrăm vie legătura cu țara şi limba română. Dacă între timp în jurul bibliotecii, închegăm şi o comunitate a adulților, care să-și fie sprijin și bucurie, câștigul e de neprețuit.

Fiecare zi vine cu lumina din zori dar deopotrivă ar trebui să aducă lumina și-n noi.Stăm cu toții în lockdown precum niște coconi sau bulbi cărora nu le-a venit timpul nașterii, înfloririi, ca și cum încă nu ne-a venit timpul viețuirii.Ne-am suspendat viețile ca să protejăm ființe dragi, ne-am suspendat pe noi, dincolo de noi.Nimic nu se mai leagă, oamenii nu se mai pot percepe cum sunt cu adevărat.-Ți-e bine? Cu cine vorbești când n-ai cu cine? Cu cine?Ce nevoi avem, ce tristeți, ce mai putem, ce mai sperăm?Suntem toți dincolo de un ecran pe care tastăm cuvinte al căror sens uneori nici noi nu-l înțelegem. Suntem cu toții dincolo de un ecran de unde poți să-l vezi pe celălalt, că-ți zâmbește, că pare sănătos, fericit, dar chiar este?Lockdown ul ne-a învățat să ne jucăm de-a trăitul, ne-a învățat să ne mulțumim cu puțin.Or de la viață ar trebui să luăm totul, să n-o lăsăm să ne spună că astăzi este o zi banală, ca azi poți să nu faci nimic, că nu e o zi importantă. Să nu ne lăsăm păcaliți.Astăzi este cea mai importantă zi. Mereu.Specia umană se adaptează destul de ușor. Mă uit la copiii mei, n-au blocaj de lockdown ca mine, nu visează să meargă la concerte, la teatru, să stea cu orele într-o bibliotecă, să-și rupă picioarele pe-o bicicletă, despre școală ce sa mai zic. Nimic.Mă uit la copiii mei și văd că nu mai visează. Îmi pare ca device-urile visează în locul lor. Și asta doare foarte tare.Atunci fac orice nebunie numai ca să-i provoc, să-i scot din tipare. Uneori mă ascund în dulap, le dau de acolo indicații pentru ora de culcare și mă las minute în șir căutată, uneori mă așez pe covor și asta e de ajuns să-mi sară în cap, uneori rulez covorul și cu o bucățică de lemn jucăm hochei pe parchet, uneori punem muzică și dansăm, uneori citim, uneori jucăm personaje cunoscute din filme, cu replici, decor, regizor, filmăm. Varianta noastră. De nepostat, de nepublicat, neprețuită.Prea repede învață copiii să se ascundă după ecrane, prea repede am învățat noi să trăim izolați, noi, de noi.Putem să încingem tastele, să stăm pe zoom, team, toată ziua și să nu știm cum e cu adevărat celălalt. Ecranul ne obligă să ne jucăm rolul. Motor! Acțiune! Toți suntem actori.Chiar dacă toată această stare de fapt nu depinde de mine, am îndrăzneala să aleg altceva.Voi sărbători zilnic momentul cand voi putea vedea oamenii face to face, la o cafea, la o bere, cand voi putea încinge un grătar cu prietenii.Voi sărbători zilnic clipa când o să merg la film cu copiii, când o să stăm la un suc, când se vor așeza pe un scaun la tuns, când vor merge la școală din nou.Voi sărbători zilnic momentul când îmi voi strânge în brațe părinții, când îi voi pupa apăsat și-i voi mângâia pe creștet cum îmi făceau ei în copilărie.Voi sărbători zilnic clipa când nu va mai fi nevoie de doi metri, între mine și tine, între tine și oricine.Voi sărbători mereu nemărginita mea iubire de viață, până când însăși viața se va îndura și va zice:- Să-i dăm drumul nebunei să trăiască!

Vine o zi când nimic nu merge și ești gata să urli la lună la 10 dimineața sau să-ți scrântești piciorul pe la 11, pentru că peste toate care-ți stăteau pe cap, în mult plouata Anglie iar a nins.Si când ninge aici totul trece pe slow motion, traficul, autobuzele, munca, nimic nu mai funcționează normal. Un drum de 15 minute cu maşina, devine de o oră, două cand ninge.Dar nu-i nimic, bine că se umple Facebook ul de imagini cu fulgii drăgălași, mai să le pui wallpaper, how romantic! Ce frumos e când ninge, în prima zi!Să văd și a doua, a treia zi cum se umple FB sau Insta cu lopeți, cazmale și alte ‘something’ din dotare. Nimic.A doua zi după ‘how romantic’, am început să-mi simt toți mușchi

Schimbi locul, schimbi norocul. O schimbare cât de mică, aduce cu sine altele, trebuie numai să îndrăznești să faci primul pas. Când schimbi țara nu ai cum să intuiești tot tăvălugul de senzații care te încearcă și nici toate situațiile în care te pune viața. De fapt asta e și frumusețea, zilnic ești provocat să rezolvi ecuația adaptării, uneori știi rezultatul din prima, uneori îți dă cu virgulă, uneori habar n-ai ce vor ăștia de la tine, uneori răspunsul e greșit. Uneori.În fond nu răspunsul contează. Contează cum te pui tu în echilibru zi de zi cu situația în care te afli. Am obsevat la mine, dacă nu mă iau prea în serios, am mult mai multe șanse să reușesc. Când sunt capabilă să ridic din umeri și râzând să merg mai departe, până și engleza îmi iese mult mai bine.Românii sunt peste tot în lume, din nefericire pentru România. Suntem peste tot acasă, așa îi cânta soțul meu, fiicei noastre începând din a patra lună de sarcină.Rapid, RapidLuptă dacă ne iubești,Rapid, RapidHaide, hai Rapid GiuleștiNu știu dacă am văzut trei meciuri de fotbal toată viața mea, dar imnul Rapidului n-am cum să-l uit, mai ales că vizualizez scena când soțul meu l-a cântat la ușa maternității, de față cu asistenta care i-a adus fata s-o vadă. Sigur asistenta întâlnise destui tați ’nebuni’, dar cred că niciunul care să aibă fată și să-i cânte un imn de fotbal. Legenda spune că Ruxandra l-a ascultat cu atenție pentru că i-a recunoscut vocea. E bine când unii oameni devin părinți cântând.Englezii sunt cunoscuți pentru morga lor serioasă și umorul insipid, poate nu sunt cei mai calzi oameni, dar în general te vor trata corect. Și dacă te simt un om deschis și încrezator, îți vor fi un real sprijin.Englezii care au interacționat mult cu străinii știu cum să vorbească ca să se facă înțeleși. Surprinzător pentru mine a fost să văd că lucrează englezi în vârstă, în magazine de exemplu, care se adreseaza cu darling, iar la plecare spun, Bye love! Pentru mentalitatea mea românească am simțit tare intruziv acest ‘love’, la început, adică de genul, stai puțin că nu sunt love cu tine, da? Bine, n-am zis nimic, că e bine să nu stai împotriva vântului, mai ales când nu știi ce vânt este și cum își poate schimba direcția. Acum sunt recunoscătoare pentru ‘love’, când cineva mi se adreseaza așa mă simt în siguranță.În general englezii sunt politicoși, mai ales cei în vârstă. Cei tineri au pierdut din maniere și politețe. În orașele mici, poți avea surpriza să te salute necunoscuți, numai pentru că trec pe lângă tine pe stradă. Mă gândesc la ei, cum o fi să locuiești o viață pe o stradă, să-ți cunoști vecinii dintotdeauna și la un moment dat să se schimbe zona, să apară niște români la numarul 21, niște pakistanezi la numarul 22, niște polonezi la 24 și tu să continui să locuiești la numarul 23. Sigur nesiguranța îți dă târcoale, dar continui să spui Good morning în fiecare dimineață, vecinului român, pakistanez, polonez. Mă gândesc la ei şi mă gândesc la parinții mei în România cum ar percepe o astfel de schimbare?Sunt și magazine de familie, cum am întâlnit eu, unde nimeni nu-și adaptează engleza ca s-o înțelegi tu, așa mi se întâmplă la o măcelărie, unde yorkșhareza e la nivel de avansați și unde engleza mea se ascunde după cardul pe care îl țin strâns în mână, în ideea că dacă ajung să întind cardul către aparat, deja am scăpat.Înainte de Crăciun l-am rugat pe soțul meu să meargă cu mine la acest magazin. Au cea mai bună carne de porc, vită, niște specialităti de plăcintă cu carne. În fine, eu voiam carne pentru sarmale. Soțul meu n-a vrut să vină, nici nu a înțeles de ce ar trebui să vină și el, iar eu orgolioasă, nu i-am explicat. Dacă era el n-ar fi plecat de acolo fără cantitatea de carne tocată, atâta porc, atâta vită. Da, ok, dar vreau să văd când o tocați, puneți 30 % grăsime, de atâta am nevoie. Da, e bine așa, aaaa nu, bucata aia nu o vreau, ok, nu, stați puțin că nu-mi trebuie atâta, mai luați din ea, ok e bine așa, mulțumesc.Multe lucruri le fac dacă sunt cu “trebuie”, așa că intru în măcelărie, cum spuneam cu cardul în mână, și aștept să mă vadă cineva, repet în gând pronunția la carne tocată care tot nu-mi sună inteligibil și până la urmă spun cu voce pierdută, atâta carne tocată de porc, vită și un sfert fat. Nu avem fat, zice, nu putem pune un sfert. Ok zic, puneți cât puteți. Toate acestea au fost repetate de cel puțin trei ori de ambele părți până ne-am înțeles, plus arătatul cu degetul prin vitrine, ca d’aia avem degete pe lume. Ufff, hai că am scăpat, iar n-o să iasă sarmalele, iar o să zică Tudor, fiul meu, că da sunt bune dar nu se compară cu cele din România, de la bunici. Asta e, dar nu e vina mea, de data asta nu e vina mea.Sunt locuri și oameni unde sunt în elementul meu și engleza zburdă liberă în ritmul ei și altele unde mi se împleticește limba, cuvintele ies sîsîit, de abia leg două vorbe coerente. De fapt nu locurile sau oamenii influențează, cât mintea mea din aceea zi, nivelul de încredere și atitudinea. Dar nimic n-aș fi fără îndoieli, sincope și neîmpliniri, nimic n-aș fi!Cum spuneam, noi românii suntem mulți și peste tot, înseamnă că și în Anglia poți să-ți găsești job unde să vorbești 80% din timp în română. Acest lucru este încurajator dar pentru a ajunge acolo trebuie să treci de angajare, trebuie să interacționezi și cu alte persoane, deci ceva, ceva tot trebuie să știi.Eu credeam că știu engleză cât să trec de niște teste, dar n-am luat în calcul că și trainerul poate vorbi yorkșareza. Eram de 1 lună în Anglia când am început cele 3-4 zile de

A doua zi de când am ajuns în Anglia, am închiriat o casă. Când ai copii nu-ți poți permite să stai prin diverse locuri, trebuie să le oferi o stabilitate, undeva. Pare neverosimil, dar așa ne-am gândit de acasă că trebuie să facem și am reușit.Este posibil să reuşeşti tot ce-ți propui, uneori poți singur, dar de cele mai multe ori ai nevoie de ajutor.- Nu am Om, spunea într-un discurs la Tedx, Vlad Voiculescu, nu am Om!Și mi-am adus aminte că-mi auzeam deseori părinții spunând: vreau să fac un control medical, ai un om la Cantacuzino; nu rezolv cu televizorul color, n-ai și tu pe cineva; vreau să-mi meargă copiii la facultate, dă-mi și mie un profesor universitar pentru meditații.Chiar pentru lucrurile de bază înainte de ’89 trebuia să ai om, la carne, la brânză, la zahăr și ulei, trebuia să ai pe cineva sa-ți țină rândul, era o rețea a supraviețuirii din care toți, adulți și copii, am făcut parte.La fel este și acum, numai că acum zicem: Am de făcut revizia la mașină, îmi poți recomanda un mecanic? Vreau să mă mut în Anglia, cunoști pe cineva care m-ar putea ajuta?Dar pentru părinții noștri a rămas la fel, n-am om să mă ajute cu lemnele, stau cu ele în curte că nu găsesc om, nu găsesc oameni să culeagă porumbul, le dau 50/60/70 lei /zi, mâncare, cafea, țigări, țuică la discreție, dar oamenii nu mai vor să muncească, n-am om la vie. N-am Om!Așa de mult contează să ai Om. Și noi am avut. Mulțumim Mădălin, pentru tot!Mădălin este un Om. Nu puteam să locuim la el în prima noapte, doi adulți și doi copii, era prea mult. Dar soțul meu a locuit la el când a venit pentru Nino (National Insurance Number), fără de care nu poți lucra.Și când ai Om, el te recomandă mai departe, așa am ajuns să ne cunoască la agenție, Mădălin l-a prezentat pe soțul meu acolo. Am urmărit postări cu case pe pagina agenției, câteva luni până să plecăm din România, chiar am vorbit la telefon, când vedeam o casă care ne plăcea. Ne-am gândit să plătim din țară, să închiriem fără să o vedem, dar cu o lună înainte de plecare, nu au mai avut postări noi. Nu știu cum este în alte zone, dar în zona noastră există o agenție care închiriază fără un istoric de 6 luni, românilor în special, dacă te recomandă cineva, deci din nou dacă ai Om. Cu aceasta agenție am ținut noi legătura.Casa pe care am închiriat-o a doua zi de Anglia, au postat-o cât noi eram pe drum, am văzut-o în seara în care locuiam la Rosemary. Soțul meu m-a întrebat ce părere am, ce părere să am? Am văzut o bucătărie mare și gata, în mintea mea am închiriat-o pe loc. Am scris seara la agenție și a doua zi, până la prânz aveam casa. Am luat decizia atât de repede și pentru că nu mai văzusem postări noi în ultima lună, deci ce puteam să mai așteptăm?Restul au fost amănunte, unele s-au întâmplat să fie deranjante, dar tot amănunte.Când am ajuns în Anglia în prima dimineață, am mers și la altă agenție, a unui român, i-am spus că acum am sosit, că avem nevoie de casă, eram și cu copiii, a zis că ne sună, never ever nu ne-a sunat. Era normal să procedeze așa, nu ne cunoștea, eram chiar veniți de pe stradă.Cred că mamele nu se gândesc de multe ori când e vorba să-și asigure puii undeva. Cu ceva “magie” fac acasă dintr-o banală casă, un tablou, un lampadar, o floare, o ramă foto, trei cărți pe o etajeră, sau pictează împreună cu copiii faianța din baie.Casa capătă contur și-ți devine cămin când ți-o umpli cu bucurie, cu râsete, cu veselie. E drept că la mine acasă uneori crește brusc nivelul de bucurie, că mă trezesc cu bucuria că-mi bubuie în urechi, că strigă la mine, că deschide toate device-urile deodată și urlă în difuzoare, că bucuria joacă Minecraft în living, urmărește un meci de tenis în bucătărie sau cântă afon în baie.Nu-i nimic, îmi spun. Lasă bucuria să trăiască în bună pace, nu-i nimic că ai pierdut gândul ăla care părea inteligent, ăla de l-ai gândit pe jumatate când te-a întrerupt bucuria din living, nu-i nimic, o să se întoarcă el, azi, mâine, niciodată.Pentru mine bucuria și oamenii au fost mereu un întreg. Acum nici nu știu dacă i-am mulțumit cu subiect și predicat lui Mădălin, cred că i-am mulțumit, pentru că mereu o fac, dar cât cântărește un mulțumesc?Uneori cineva face un gest atât de important pentru tine, că nu există gest echivalent ca să-l faci înapoi, poți numai să spui mulțumesc. Și cred că mai poți face ceva, poți face același gest pentru altcineva, în felul acesta rostogolești bulgărele binelui și-l ajuți să crească.Casa ne-a adus aproape, la o ușă distanță, un alt român, care și el este un Om, a stat deseori cu soțul meu la povești în fața casei, la o țigară. Un fel de ieșit la poartă pe la noi. Multe ne-a povestit Ioan despre Anglia, ne-a sfătuit, ne-a fost sprijin în câteva momente decisive. Pașii noștri următori au fost influențați și de el.Așa a fost începutul în Anglia, unde patru băieți geniali din Liverpool s-au întâlnit într-o zi, ca să devină The Beatles, unde s-a născut James Bond în mintea lui Ian Fleming, Harry Potter în imaginația lui J.K. Rowling, unde Peter O’Toole juca cu eleganța unui Lord, unde fotbalul este un fel de religie, iar Simona are acces pe viața la The Wimbledon Club, pentru că a fost odată game, set and match, for us. @ picturi “rupestre” din baie

Când pleci undeva, nu uita să-ți iei simțul umorului, cred că dacă-l ai la tine poți depăşi orice. Numai cu moartea nu poți face haz de necaz, deși am văzut că parastasul are uneori și acest rol. Pentru toate celelalte, merită să râzi din plin. Uneori eu fac gluma și tot eu râd cel mai tare, e și normal, eu mă prind cel mai repede care-i poanta.Ca urmare, nu am luat nimic în tragic venind în Anglia, pentru că nici nu e. E o provocare și o oportunitate să refaci ce a mers prost sau să le lași pe toate baltă și să te reinventezi, ori dacă ești tânăr, pur și simplu să începi să trăiești în alt loc.E posibil să te cuprindă nostalgia mai ales la început. E bine s-o lași să vină și s-o trăiești asumat. Fiecare are modul lui de a merge mai departe.Eu am căutat compulsiv România în primele luni, dar era ca și cum cineva trăsese o draperie grea în urma mea, mă uitam la știri, vorbeam acasă și tot n-o vedeam cu adevărat. Am început să mă plimb în gând prin locuri bine știute de acasă, am deschis de nenumărate ori poarta părinților, am văzut în amănunt, curtea, tufele de trandafiri, pe mama gătind, pe tata prin curte. Am fost cu imaginația în multe locuri de acasă, am mers pe străzi, am stat la semafor, am privit cerul, am stat pe bancă în parc. Nici n-am avut nevoie să mă uit la poze, am România bine fixată în cap.Cu o lună înaintea plecării am făcut liste, am şters, am adăugat, am trăit mai mult cu gândul la portbagajul maşinii. În noaptea plecării, am aranjat totul cât am putut mai bine şi am reuşit să plecăm din Bucureşti la ora 3 dimineața, pentru a trece granița până la prânz, aşa cum ne-am propus. Trebuia să respectăm orele, aveam cazări, bilete la feribot, deja plătite.În plus expira vaccinul obligatoriu pentru Sasha şi Masha, cele două chestii blănoase, pe care le au copiii noştri pentru amuzament iar noi adulții pentru îngrijire.Cred că primul moment de liniște l-am avut când am ajuns pe feribot. Până acolo am fost copilot cu un ochi pe GPS, unul pe Google Maps, am pus mâncare în mâna fiecăruia, apă, sucuri, le-am citit, i-am ținut calmi, le-am dat idei să nu se plictisească.Am crezut că o să pierdem feribotul în Franța, la ora 1 noaptea, și cred că îl pierdeam dacă soțul meu nu conducea ca la raliu prin dana pustie și nu găsea pe cineva, la un birou, care să ne îndrume. Nu era nici țipenie de om în jur, afișajul stradal era “sublim dar lipsea cu desăvârșire” iar GPS ul începuse să dea nervos din mâini, cum facem noi când nu cunoaștem limba.În prima noapte englezească am dormit într-o casă închiriată prin Booking. Am așteptat-o până la 6 seara, pe Rosemary, care nu mai venea. I-am îmbrăcat pe toți în lucruri d’alea bune, i-am pus să se încalțe, să nu coboare din mașină în șlapi, deh ca în România, impresia contează. Nu știam atunci, că o să ajung într-un an, să urc în mașină în pijamale, ca s-o duc pe fiică-mea la școală, bine, cu rujul din dotare aplicat, cel asortat cu fucsia de la pijamale.În fine, pe Rosemary a durut-o la bască de toată pregătirea mea și tot în “yorkșhareză” mi-a vorbit.Oops, Huston, we have a problem!M-am uitat lung la ea, cu poker face ul caracteristic, dar s-a prins că n-am înțeles nimic și s-a întors către fiică-mea.- Ask your mother if she wants towels.Instant am înțeles-o, că atât îi trebuie cuiva să mă ia de proastă, că înțeleg și ce ‘încă n-a gândit’.Păi, bine măi Rosemary, n-ai tu ani câți am studiat eu engleza, două luni într-un an, trei luni anul următor, de la 27 de ani ăsta e hobby ul meu, an de an câte puțin, înțelegi?Și nu pentru ca mă gândeam să vin la tine, ca să vorbim despre prosoape, ci doar așa de nervi, pentru că au uitat să mi-o pună în programa școlară.Bine, nu i-am spus toate astea, că știți cum e, privire inteligentă dar nu poate să se exprime, doar le-am gândit, în română evident.A doua zi am închiriat o casă, am luat-o pentru că avea bucătăria mare, restul nu a contat, am dezinfectat tot, mai ceva ca de corona, miroseam toți a Domestos ca niște șosete puse în înălbitor, de către mamele noastre, în copilărie.Am cumpărat mobilă, am despachetat lucruri și am constatat că am tot ce îmi trebuie pentru a face o casă funcțională, am gândit bine bagajul de acasă.Pentru că era după 15 Septembrie și începuse școala în România, am început și eu să fac lecții cu copiii, mă simțeam datoare să-i chinui.Vremea a fost generoasă în prima săptămână, fiecare zi a fost cu soare, după care i-a trecut. Am început să văd tot mai des cerul acela de parcă ți-a căzut pensula de negru în lapte, când zile în șir vezi un cer alb-gri, nici alb, nici gri, ceva compact, nici impecabil de curat, nici dezamăgitor de murdar.Zilnic poate cerne o ploaie fină, de parcă e trecută printr-o instalație de pulverizare vapori de apă, cele care se pun în România, vara, la terase.Aici avem fină pulverizare, dar cineva a uitat să aducă și cele 40 de grade.Soțul meu a început campania de dat telefoane, a sunat peste tot, pentru internet, pentru gaz, pentru energie, pentru council tax, pentru școală, pentru gunoi, pentru apă, pentru cont bancar, pentru job. Cât era acasă vorbea non-stop la telefon, dacă nu se rezolva problema, vorbea și de 5-6 ori în același loc. Le-am spus copiilor că tati încă nu are un prieten în UK și atunci vorbește la call center. Și call center ul îl înțelege, întotdeauna îi vorbește frumos.Așa au fost primele zile în UK, pe unde a umblat și Shakespeare, de unde este Sir Anthony Hopkins, pe unde a bătut mingea David Beckham, unde lumea s-a conectat la World Wide Web,

Vara trecută ne-am mutat în Anglia, o decizie care s-a conturat în timp, aș putea spune în ultimii cinci ani dinaintea mutării, confom întrebării, “ce ai făcut în ultimii cinci ani?”. Ce am făcut? Ne-am uitat lung la ușile închise și uneori trântite în fața noastră de către un sistem bolnav. Ne-am uitat lung la angajații care tot greșeau lucrările (am avut o fabrica de mobila), dar am continuat să-i plătim foarte bine, numai ca să nu plece. Ne-am tot uitat lung în cont, în portofel și la un moment dat ne-am zis, gata, până aici! Nu e ușor să pleci, să lași totul în urmă, dar pentru noi a fost singura soluție ca să rămânem funcționali.Am venit în Anglia cu mașina, în care am pus tot ce am considerat important ca să supraviețuim cu doi copii, un cațel si o pisică. Am luat 4 tacâmuri, 4 farfurii, 3 oale și tuciul pentru mămăligă. Când un om își mută tuciul în altă țară, își asumă că-și mută vatra. Am împachetat lucruri timp de 3 zile înaintea plecării, dar momentul în care am pus tuciul în bagaj a fost esențial, în acel moment am simțit că nu mai există cale de întoarcere, m-am simțit ca și cum deja am plecat. Am luat cu noi perne, pături, lenjerii, pentru ca trebuia să doarmă copiii pe drum. Printre păturile întinse cât era portbagajul de lat, am pus și vreo douăzeci de carți, trebuia să pun mai multe. Am luat fotografii, o icoană, câteva obiecte care contau. Am luat ace și papiote. Am făcut o mini casă, în ideea de a nu cheltui bani aici încă de la inceput, pe tot felul de nimicuri. Câteva luni după ce am ajuns aici, am tot înmulțit prețurile cu 5.6 cât era conversia Leu-Gbp la vremea când am plecat. E nevoie să-ți asumi cu toată ființa o astfel de schimbare, să știi pentru ce o faci. Dacă vei clarifica lucrurile astea în mintea și inima ta, adaptarea va fi mai ușoară și vei fi mai determinat să reușești. Tot timpul trebuie să-ți propui să evoluezi, să faci pasul următor, să nu te plafonezi. Aici poți face mereu mai mult, nimeni nu-ți va pune bariere legate de varstă, sex, culoarea pielii. Acum dupa un an si 3 luni de Anglia, copiii nostri vorbesc engleza fluent, eu și soțul meu lucrăm, am făcut cursuri ca să ne putem angaja mai bine, am schimbat 3 mașini, am închiriat o casă mai bună, respirăm, respirăm, respirăm. Avem creierul si sufletul liber să visăm, să ne facem planuri, să ne ocupăm de pasiunile noastre. E o reîntoarcere în propria matcă, pentru că nu ne mai este frică de ziua de mâine, știm că mâine va fi bine. Chiar si după Brexit! (…) fotografie © tarabucatelor.ro