Uncategorized

– Mâine trebuie să mă îmbrac ca în al doilea război mondial.– Şi acum îmi spui? Ce crezi că pot să fac eu până mâine? Aaaa da, am o idee, ce-ar fi să te îmbraci în comunist ilegalist? Am eu o şapcă pe undeva, ce-ți trebuie ție soldat, soldați se fac toți!– Auzi! strigă la mine luând-o la fugă în sus pe scări. Eu în viaţa mea, niciodată, n-o să fiu comunist! – Stai frate, ce te superi aşa! mă țin eu după el. Ce ştii tu despre comunişti?– Ştiu că sunt ăia negativi şi că prin România şi preşedintele a fost comunist, că românii în al doilea razboi mondial mai întâi au fost cu unii, apoi s-au dat cu alții! – Nu te mira, în România la fel e şi acum şi tot aşa comuniştii sunt peste tot! Dar ştii tu că mâine e ziua României?– Cum adică? întreabă el aşezându-se pe treapta cea mai de sus a scării.– Adică aşa bine, e ziua României, cand s-a unit Transilvania, Basarabia şi Bucovina cu România mamă, la 1918, şi au făcut o Românie Mare, un fel de Great Union, cum e aici Great Britain.De asta e ziua României! îi spun uitându-mă în sus la el. Mā uit în sus la copilul ăsta şi am un flash că mă uit în ochii viitorului. Va fi bine, chiar dacă o să mai dureze, până când cei care au acum 10 ani, vor striga din nou la 20 de ani – comunişti n-o să fim niciodată! – Ştii ca apoi am pierdut Basarabia, în al doilea razboi mondial, cel pentru care te îmbraci tu mâine în comunist ilegalist!– S-o crezi tu! O să-mi desenez singur un costum, ştiu exact ce-o să-mi fac!– Foarte bine, aşa şi trebuie, mereu am crezut că de noi depinde cum desenăm viitorul! Hai, să ai spor! – Auzi mami, înseamnă că dacă mâine e ziua României o să vină oameni la casa noastră nuu?– Nu, n-o să vină, că “deşteapta” de maică-ta nu s-a gândit! La mulți ani, România!Tort, nu ți-am făcut! photo © Alex Galmeanu Photography

Suntem foarte vulnerabili când este vorba despre copiii noştri.Atât de vulnerabili încât se întâmplă să simțim din plin orice neajuns care li se întâmplă, să ne doară instant genunchiul când ne povestesc cum au căzut, să ni se strângă stomacul când vedem cum le tremură buza de jos a supărare, să ne stea inima când strigă, să vedem roşu dacă au parte de vreo umilință.Este o şcoală dură, şcoala de parinți, pentru că ți-o predă zi de zi copilul şi tu creşti odată cu el, înveți alături de el şi câteodată lipseşti motivat de la ore, pentru că te ia tăvălugul problemelor tale de adult, care mereu împinge bolovanul pe munte, chiar dacă nu te cheama Sisif.Sper să nu rămân repetentă la şcoala de părinți, sper să-mi iau diploma de absolvire, să fac apoi un master, să trec şi la doctorat, fără niciun plagiat, să fiu atât de bună încât să-mi lase nepoții pe mână.Dar până atunci mă lupt cu preadolescența, această avanpremieră a crizei noastre cea din toate zilele viitoare, care ne pândeşte după colț. Adolescența.Mă bucur de diminețile fericite, când uşile rămân în toate şuruburile, când scările nu duduie, când răspunsurile sunt precum melodiile din playlistul peaceful meditation.Ce dimineți!Cum îmi tresaltă neuronii în astfel de dimineți, cum se fac conexiunile între stăfulgerari de zâmbete şi turuieli de poveşti, cum mă trezesc cu un umăr pupat când îi fac sandwich urile!Aşa şcoală de părinți, să tot fac, niciun minut n-aş lipsi.Apar totuşi de nicăieri, nedorite, neanuțate, diminețile killer, când liniştea este spartă de un strigat care îmi omoară gândul într-o fracțiune de secundă.Secunda aia când nu ştiu ce m-a lovit şi stau perplex, cu întrebarea în gât, de ce?De cele mai multe ori strigătul este pentru nimic, din punctul meu de vedere, dar nu şi din punctul ei de vedere, al fiicei mele.- Aşa şi? Ce strigi aşa? Mi-a stat inima!- Am P.E. azi, înțelegi! Am P.E.(sport) cea mai tâmpită oră!(şi iar strigă, sau chiar urlă pentru că acum are şi asistență şi scop – nici un gând viu în capul lui mama)Am scos din vocabular, atunci când vorbesc cu copiii, expresia “pe vremea mea”, ca să nu pun pe planuri incorecte discuția, pentru că multe s-au schimbat şi pentru că vreau, nu vreau, vremea mea trebuie să fie ziua în care mă aflu.Dar povestesc cum eram eu în şcoală şi cum aş veni eu să fac sportul în locul ei dacă cineva m-ar lăsa şi cum orice oră fără mate şi alte materii boring ar putea fi o oră bună.Aş! Nu ştiu eu cât de tâmpiți sunt toţi, cât de absurzi, cât de plictisitor poate fi totul, habar n-am în fond de nimic.Aşa o fi, dar ştiu precis că azi e o zi în care deschid uşa de la cuptorul în care se mi se coace încet adolescența, închid repede uşa la loc şi-mi spun că încă e timp să învăț, cum să respir, cum să am răbdare, să numar până la 10….100 cât e nevoie, cum să gasesc argumente la secundă şi să nu fie unele annoying.Sper să nu rămân repetentă la şcoala de părinți, să trec cu bine viitorul, chiar dacă nu ies pe locul I cu coroniță.-Gata! Pixurile jos! Nu mai scrie nimeni! Mâine va aduc notele! zise profa principala, Viața Bunescu, cea care ne dă teste la toți.

Ora 3:27 Am visat România şi somnul s-a dus. Am visat-o într-un capot ieftin de diftină şi în papuci de plastic. Părea că de abia a ieşit din spital, stătea cu fața la o casă de pariuri, căutând cu privirea să-şi joace viața la păcănele sau să-şi amaneteze puținul pe care-l mai avea într-o sacoşă de rafie. Am visat România ca într-o imagine capturată în luna august, la 10 minute de cand m-am întors în Bucureşti, imagine care de atunci mă bântuie, pentru că a fost tulburător să mă întorc la astfel de imagini.După doi ani fără România în ochi, le-am uitat, te obişnuieşti oriunde te-ai afla cu ce-ți oferă mediul şi nu mai distingi ce se încadrează în peisaj şi ce nu. O femeie în vârstă pe o stradă din Bucureşti, îmbrăcată într-un capot de diftină, face parte din peisaj, din normalitatea locului, dar îți scrijeleşte retina dacă se întâmplă să uiți. Şi eu am uitat. Până în acea zi de august, când odata cu click ul declanşat pentru această captură, s-au reactivat toate imaginile pe care le-am asimilat de-a lungul unei vieți: copiii mereu adormiți în brațe la mame tinere, pe scări la metrou, bătrâne cu basmale negre întinzând mâini zbârcite la câte un colț de stradă, puştii spălători de parbrize, seringile aruncate pe jos la locurile de joacă dintre blocuri, cerşetorii cu miros înțepător şi privire halucinantă.Toate acestea fac parte din mediu, normale, obişnuite, de neschimbat şi uşor de uitat dacă schimbi locul. Amănunte. Dar de fapt tocmai durerea din aceste amănunte ne-a trimis departe de acasă, să trăim normalitatea altor locuri. Şi uităm să facem schimbări, putem fi oriunde, înăuntru sau în afara României, aceeaşi matrice aplicăm mereu.Acesta este Matrixul nostru, multiplicat la infinit: să alegem răul cel mai mic, să ne mintă politicienii, să batem pasul pe loc, să privim c-o ridicare din umeri cum se fac jocurile, cum se împarte ciolanul, cum se ruinează vieți, cum trăim în genunchi, cum ‘suntem jucați la pariuri’, până începem să avem insomnii cu o țară care, deşi ne priveşte pe fiecare, am obosit de mult cu toții, s-o mai privim în ochi. Nimic important. A fost numai un coşmar. Culcă-te la loc! Mai este multă noapte până în zori.

Nu sunt fan mâncare dar petrec o mare parte din zi, din fiecare zi, în bucătarie gătind, pentru că în unele aspecte Universul ştie numai de psihologia inversă.Sunt fan prajituri dar nu fac des, că îngraşă, că nu mai am chef, că aluatul nu aderă cum trebuie la blatul englezesc, că nu găsesc drojdie când vreau, că mai bine stau.Oricum nu mă ştiu stând pur şi simplu, chiar şi când stau, stau activ, citesc de exemplu, stau, dar nu pierd timpul stând.Mă mir şi eu de aşa tâmpenie, singură îmi dau teme imposibile, mă cert apoi că n-am făcut tot, singură înghesui prea multe într-o zi.Mi-am luat o agendă Things to do Today, dar dacă te uiţi pe ea, te cruceşti. Sunt zile când acolo sunt scrise ore, programări dar şi curățenie, pus la spălat, ciorbă, spanac, nu pentru c-aş uita să le fac, dar simt o plăcere nebună să am multe de tăiat de pe listă, le tai cu cel mai ascuțit vârf, uneori şi cu două linii.Într-o zi a apărut în agendă Thai Red chichen soup, că poate e timpul să mâncăm englezeşte, à la Jamie Oliver. Cartea lui, 5 Ingredients, mi-a sărit în față, n-o puteam rata.Pe Jamie îl ştiu de când era mic, neînsurat, fără copii şi avea cel mai ciufulit blond zâmbet, cea mai sâsâită engleză şi cea mai normală bucătarie, aşa ca a mea când se umple toată cu te miri ce e nevoie în focurile creației culinare.Mi-am spus că dacă vreau s-o trec pe englezeşte cu băiatul ăsta merg la sigur, plus că cinci ingrediente găsesc, n-o fi greu.Şi apoi mă visam gătind în 30 de minute ceva, ca într-o filmare, easy-peasy, să toc ceva grosier dar de-o mare finețe, să arunc totul într-o tigaie care nici nu le fierbe, nici nu le prăjeşte, să întind un aluat într-o ploaie de faină, să fac pachețele, rulouri, ce-o mai ieşi, umplute cu ce-am avut în tigaie şi pac, le scot din cuptor rumenite exact cum îți iese bronzul după 10 zile la Mamaia unde ai plătit o caruță de bani şi nu vrei să recunoşti că te-ai cam ars.În fine, acesta e filmul din capul meu şi n-are legătură cu supa thai red pe care într-un moment de ‘mare inspirație’ am hotărât s-o prepar.Am sacrificat un pui de fermă, bio, nu orice făcătură, am luat thai red curry paste, cam rose mi s-a părut, dar altul n-am găsit, cu toate că am făcut poză la pagina cu rețeta şi am comparat red ul de Tesco cu red ul din poză, mi-a părut cam decolorat cel de la raft, dar ca românu’ mi-am spus că merge şi aşa.Pe acelaşi principiu am cumpărat şi laptele de cocos la cutie, nu la conservă, cât despre dovlecel, am luat un bostan, mult mai potrivit să stea decor la fereastră decât să plutească în supă. Important este că dacă Jamie a scris 5 ingrediente, le-am avut pe toate, inclusiv coriandru chiar dacă sunt certată cu el de când i-am pus semințele într-un ghiveci şi a dormit pe el sub plapuma de pământ, deşi l-am strigat, l-am înecat. Nimic.După părerea mea coriandru e un pătrunjel stropit din greşeală cu benzină, atât.Bun, având toate ingredientele, am pornit la facere, am curățat bostanul de coajă şi semințe, o chestie care mă plictiseşte până la enervare, dar când faci ceva nou, te cuprinde aşa un entuziasm prostesc!Apoi am rugat puiul să-şi găsească o poziție confortabilă şi l-am învelit în cubulețe de bostan, mă rog, căramizi mai mici, cine are răbdare de cubulețe?I-am dat să bea tot laptele de cocos, că sunt dintre cei crescuți cu “Mănâncă tot din farfurie!”Am umblat la borcanul thai şi am pus jumătate, am gustat şi părea cam piperat, dar ăsta e un amănunt fără importanță.Pe masură ce fierbea am avut o revelație, asta e o supă pe care dacă o acceptă Sasha, cațelul, se cheamă că am noroc.Şi chiar aşa a fost.Nimeni nu s-a atins de ea, deşi i-am făcut o prezentare verbală şi vizuală, de mare clasă.Până şi Sasha s-a mulţumit numai cu puiul, deşi câteodată o face pe vegetariana, acum nici nu s-a obosit să miroasă zeama galbenă de invidie.Bun, iar nu avem mâncare gătită, deci mâine o iau de la capăt.Come back to Romanian food! Şi ce nebunie ar fi fost puiul ăla la cuptor, pe un pat de legume şi doi trei căței de usturoi lăsați fără lesă, să alerge de nebuni prin tavă.Dacă sunteţi prieteni apropiaţi cu Jamie, Gordon sau Paul poate îmi spuneți şi mie de unde să încep aventura English food că stau bine la perseverență, adică pot persevera şi unde nu este talent şi nici speranță. Cum nu ştiți care Paul? Paul Hollywood, blue eyes, mai degrabă cu look de actor in the leading role decât chef la stove.Şi totuşi, vine un moment când Universul îți trimite ceea ce aştepti de-o viață, în această seară la mine a trimis mai multe deodată.Cum e posibil ca în timp ce copiii stau sub o păturică şi Ruxi îi citeşte lui Tudor, din proprie inițiativă, dintr-o carte, din aia pe stil vechi, cu pagini, în bucătărie Marc pregătește cina, peşte cu legume la cuptor şi sos de usturoi? Cum e posibil?Am deschis uşa şi am strigat tare în curte: – Hei, îți mulţumesc!Am revenit în casă şi tot nu-mi venea a crede, aşa că am ieşit din nou şi am strigat: – Sunt fericită, auzi, fe-ri-ci-tă!Asta ca să rețină că am apreciat şi să nu mai lase să treacă alți 100 de ani până la altă surpriză.Vecinii englezi, politicoşi, au tratat totul cu no comment.

Marea Britanie stă să ia foc în această noapte.Este ‘Bonfire and fireworks night’, cunoscută şi sub numele de ‘Guy Fawkes night’.Noaptea de 5 noiembrie se afla sub semnul focului şi este sărbătorită în Marea Britanie de la 1605, când nişte băieţi catolici au pus la cale să arunce în aer clădirea Parlamentului şi pe regele protestant King James I of England and VI of Scotland.Scopul era să-l înlocuiască cu unul de-al lor, catolic, care evident le urmărea mai atent interesele.Nimic nou, viața era guvernată tot de interese și la 1600.Partea proastă pentru catolici a fost că în jurul datei de 5 noiembrie, băiatul pe care ei l-au ales să se joace cu chibriturile în beciul Parlamentului, Guy Fawkes, a fost prins.Probabil se odihnea pe un butoi cu praf de puşcă, după ce poate trăsese mai multe guri de whisky, din butoiaşele cărate special în beciurile Parlamentului împreună cu băieţii din ‘Gunpowder Plot’, ca să nu se plictisească până la aprinderea chibritului.Asta cu băuta e de la mine, istoria nu confirmă aşa ceva. Cert este că i-au prins, înainte să scapere chibritul, sau amnarul, sau orice altceva declanşa scânteia la 1600.Ideea este că ‘Gunpowder Plot’ nu a luat foc, s-a stins înainte să se aprindă şi atunci când protestanţii şi-au dat seama pe lângă ce au trecut, s-au gândit să dea ei foc în locul catolicilor, să facă focuri organizate în semn de sărbătore.Şi dacă pe lângă foc tăiau viţelul cel gras, curgea berea şi whiskyul, cine, ce treabă avea? Mai cânta și un menestrel, iaca celebrarea!La fel facem şi acum, până şi noi românii am învăţat să dăm foc la grătare, să curgă ţuica, berea şi muzica, mai ales la câte o votare, când ne bucurăm foarte tare, că a ieşit cine trebuia.Ca urmare, noi cei cu domiciliul mutat forţat de viaţă şi împrejurări în Regatul Unit, în noaptea acesta suntem ‘on fire’.Azi ne scânteiază focul în ochi, ni se bucură copilul interior, si cel exterior dacă avem în dotare, ni se sperie prietenul căţel foarte tare.Te doare inima când vezi un golden retriever, cum am eu, cu ochii umezi, tremurând din toate cele patru picioare şi privindu-te ca pe salvatorul lui din ‘apocalipsa pentru căţei Bonfire’.Nu contează ce îi spui, nu te crede orice i-ai spune, ar vrea să se ascundă undeva şi nu găseşte unde, nu mai poate nici un sunet articula, nici scheuna.Anul trecut îi spuneam, stai calmă Sasha, nu vei muri din asta, Sasha, uita-te la mine, Sasha, nu este astazi ziua în care vei muri! Da?Şi ea nimic, lipită de piciorul meu sta, dacă mă ridicam, odată cu mine se ridica şi mă urma peste tot cât ținea toată nebunia.Chiar mă gândeam anul trecut să-mi deschid o firmă de protecţie şi consiliere căţei în perioada Bonfire.N-ar fi o problemă, pot lucra cu ei tot anul, să-i pregătesc, să le prezint modelele de artificii, sunetele pe care le au fiecare, culorile.Aș studia cu ei metode de acoperire, de exemplu muzică rock la căşti, pus capul în nisipul din litieră pisicii, dacă există, deschis şi utilizat aspiratorul.Şi dacă după atâtea ‘skill-uri’ practicate, pe 5 noiembrie tot o vor lua razna, aş spune că e nevoie de mai multă consiliere, că e un caz mai dificil şi e nevoie de timp.Acum mă întreb de ce am uitat să deschid o astfel de firmă?În rest toate bune, strălucire şi bucurie scânteietoare vă doresc de Bonfire.  Later edit:Am fost ‘on fire’ de Bonfire, în parcul Hemsworth Water Park.Am condus ceva până acolo, iar la întoarcere am stat în trafic minim 40 de minute, era nebunie de maşini.Avem şi poze de la fața locului, în ultima este Sasha noastră, cea la propriu speriată de bombe.Focul a fost impresionant.La un moment dat simţeam ca-mi arde fruntea şi mi se încălzesc cam tare ochii, dar îi spuneam lui Tudor, care era un pic speriat, ca focul a atins maximul şi de acum se micşorează, când de fapt tot creştea.Este pentru prima dată când văd un foc, care sub ochii mei pare că se transformă într-o entitate vie, cu ochi de jar şi privire arzătoare.La sfârşit, după artificii, era numai bun pentru vreo 10 porci la proțap.Cheers!

Era o zi potrivită să scriu despre Halloween, despre ‘spiders’ din plastic care mi-au invadat casa, încât am ajuns să-i găsesc şi pe chiuveta din baie, despre rola portocalie pe care scrie ‘Caution: Enter if you dare’, care ne-a mutat instant într-o zonă ‘pericol’, unde se desfășoară în forţă exerciţii de integrare în comunitatea englezească.Aş scrie despre Tudor, care are mândria să-şi facă singur un constum din carton pictat, pentru că viziunea lui despre Halloween este în afara comercialului.Tudor a împărţit bomboane în formă de păianjeni, dovleci şi diverse creaturi, până a golit coşul şi apoi cu seninătate deschidea ușa şi spunea cu accentul lui mai mult americănesc decât british, învăţat de pe YouTube, ‘Sorry, we don’t have any more candy’, până i-a venit ideea să pună un afiş pe uşă cu ceea ce spunea.Era o zi potrivită să scriu numai despre vampiri, bandaje însângerate şi diverse spaime, era o zi potrivită pentru toate acestea daca aş locui 100 % în Anglia, dar fie vorba între noi, eu încă locuiesc într-un procent considerabil în România.Că altfel nu m-ar afecta ne-mersul lucrurilor de acolo.Altfel n-aş avea sindromul dezamăgire acută însoţită de convulsii şi stari de greaţă.Cred că noi, cei plecaţi de nevoie pe coclauri englezeşti, nemţeşti, italiene, spaniole, franţuzeşti sau oriunde ne-am afla în lume, locuim de fapt mai mult în România decât însuşi preşedintele ei.Că nu-mi pot explica cum de eu, care am un teren de golf la 2 minute de casă, nu sunt încă un jucător.Adicătelea mie ce-mi lipseşte, doar e un sport ‘deloc exclusivist’ în România, care permite tuturor să petreacă timp de calitate în natură.Iar eu care în ‘countyside’ la mine chiar am frumuseţe de teren la doi paşi, nimic.Ca urmare e 1-0 pentru preşedinte, din cauza faptului că eu atunci când spun golf mă gândesc mai întâi la Golful Persic.Şi jucăm în continuare, recunosc am şi tendința naturală de a amâna lucrurile, procrastinez, ca să sune mai interesant, adică mai e şi mâine o zi, sigur fac asta mâine şi de mâine, poimâine. Aş amâna şi jobul englezesc dacă aş putea, dar tot nu-mi ies lucrurile aşa de bine precum preşedintelui, pentru ca la el orice măsură care se impune a fi aplicată imediat, începe de fapt de luni, săptămâna viitoare, că de fapt, ce urgenţă aveţi? 2-0Și mă bântuie, în plin Halloween, albul ‘stafiilor’ recent vizualizate în Egipt, în vizita de stat de la piramide.E atâta încredere, linişte şi prosperitate în România, încât îţi vine să celebrezi viaţa în alb, culoare a purităţii şi adevărului, când de fapt am pierdut de mult orice urmă de claritate şi Adevărul e şi el un imigrant. 3-0Dar sunt tot eu, cea care de două ori l-am votat, că mă şi întreb dacă aşa de greu învăţ ceva?În 2014 am mobilizat la vot toată scara de bloc din Bucureşti. Am tipărit un îndem emoţionant, care fie vorba între noi, acum cred că mi-ar suna patetic. Dar cine a pus foi A4, ca un ilegalist, la 2 noaptea, deşi le-am semnat cu nume, prenume și număr de apartament? Cine? Eu.Acum nu mai pot decât să sper, să nu ajungem o ţară de ‘zombies’ care trăieşte un perpetuum Halloween.Încă sper.         +19   

Aş fi vrut să scriu aici ceva vesel.Dar de la o vreme mi-am pierdut umorul. Îl declar nul. Ofer recompensă în glume de tot râsul dacă se întâmplă să-l găsească cineva.Am nevoie să râd în hohote şi râsul nu-l găsesc niciunde. Parcă deodată viaţa a devenit serioasă şi-mi trimite lecţii de învăţat la distanţă.Şi cum aş putea să mă bucur de ceva, aici în Anglia, când acasă zilnic se declară război. Aud că e valul 4, ar trebui să-i spunem vălul 4 cu care ne acoperim prostia, hoţia, corupţia, incompetenţa, neîncrederea, neputinţa şi chiar morţii.De când cu valul 4 mă mişc ca prin ceaţă, iar mi se închide orizontul, iar nu mai simt România, iar nu-mi mai ajunge aerul, iar aş lua-o la fugă spre ceva, aşa, numai să-mi păcălesc creierul că fac ceva. Trist.Liniştea şi bucuria cad şi ţândări se fac. Dimineața neliniştea se insinuează pe sub pleoape, pândind momentul când lumina loveşte retina.Nu-mi lasă nici măcar acele secunde când te trezeşti şi nu înţelegi pe ce lume eşti. Ocupă tot din prima secundă şi îmi trimite creierul într-un mărăciniş de gânduri.Dimineţile când sunt acasă, stau cu Tudor la masă, el începe şcoala la ora 9 şi avem timp.Mă trezesc că-l întreb, nici eu nu ştiu cum şi de ce:- Tu eşti fericit aşa în general, Tudore?- Da, în fiecare zi! zice el- Şi ce te fericeşte pe tine?- Că am o familie, că sunt în viaţă.- Atât? mă mir eu prosteşte- Da. Aaa şi că nu am pe nimeni in hospital şi că nimeni din familia mea nu a murit. Şi-aş vrea, dacă e să moară cineva, să moară aşa normal, ştii tu, de old age, aş trece mai uşor, trist, dar aş trece mai uşor.Mă uit lung la el şi tac. Se învârt în ochii mei carusele de lumini. Tac.

Uite că au trecut două luni de când m-am întors din România.Două luni pline, în care, ca de fiecare dată am înghesuit multe.De la petreceri, la vizite, la școală, la excursii, la muncă, la altă muncă acasă, la șofat, la plimbări lungi pe jos, de la prieteni, la rude era să zic, și eu n-am rude în Anglia.Dar unii prieteni încep să-mi devină rude, iată unul dintre cele mai tari lucruri care mi se întâmplă aici.Și-n toate trăirile, pe englezește sau pe românește, sunt eu cea mai care m-am întors de curând din România.E altceva.Când vorbesc acasă am alte repere și altfel se așează toate în mintea mea. Încă nu simt că sa tras draperie în urma mea, peste România. Încă văd România ca și cum ar fi aici, după următorul deal. E o încărcătură în mine, care ușor, ușor scade, dar ajunge să sune a gol, mai este.Așa se petrec lucrurile la 2 luni după România, dorurile s-au așezat, curiozitățile s-au satisfăcut, nevoile s-au împlinit, lipsurile s-au umplut, orizontul nu se mai vede estompat, acasă și tot Acasă, România și din nou. la un apel distanță.Le-am pus pe toate în minte, cu grijă, le-am așezat pe fiecare în sertarul cel mare pe care scrie, România.Ca să-mi fie la îndegând toate, atunci când în ploioasa Anglie, o să mă simt de fapt ca în deșert pe nisipuri mișcătoare.E liniște în mine.Dar realitatea din România arată de parc sa aruncat în urma mea cu bombe, totul este o explozie, covidul, prețurile, politicul, simt cum se duce la vale toată liniștea mea.Cred că am cel puțin cinci ani de când am eliminat televizorul din viața mea, am aparatul – televizor, dar în mare parte funcționează pentru Xbox, unde se joacă, Minecraft.Am eliminat televizorul și odată cu el știrile și filmele. Prefer să selectez eu cine să-mi livreze știrile, și când mi se pare că pierd timp și cu asta, îmi face Marc revista presei, că el parcă zilnic dă examen la politică, tenis și fotbal.Din cauza lui se aude zilnic în bucătăria englezească cel mai tare talmeș-balmeș politic, strigat de prin Parlament, de prin piață, sau din studioul Digi24.Și tot îi spun, ‘Dă-l mai încet’, ca să nu deranjăm vecinii englezi cu niște sunete ciudate, de oameni mereu puși pe răzmeriță, pe demonstrații de forță, pe aducerea la putere a lui ‘Nu e vina mea’, ‘ Alții au greșit’, ‘Eu am dreptate’.De ce îți place să te uiți circul ăsta? întreb deseoriTu nu sesizezi că se țipă? De ce e nevoie să se țipe știrea asta?Dă-l mai încet, te rog!Din religiozitatea cu care urmărește tot ce mișcă în România îmi dau seama cât de legat și Marc de acasă, deși niciodată nu se plânge de ceva.Nu e ca mine, eu n-am nevoie de încărcături din astea, emisiuni, sport, pentru mine România e un concept la care eu tot lucrez, să-l diversific, să-l adaptez, să-l încarc de conținut bun.Dar ce să fac, alții lucrează din interior la destabilizarea conceptului meu și așa mă trezesc că nu se pupă, grija mea, cu grija lor pentru popor, ideea mea de frumos, cu lăturile aruncate în capul nostru mereu, nevoia de stabilitate, cu permanentă. nesiguranță pentru ziua de mâine, sănătatea, cu frica că în spital moartea e prima care se ocupă de tine, educația cu școala, munca cu realizarea.E greu să-mi fie liniște când toate acestea vin rapid peste mine la 3000 de km distanță, pe o insula rătăcită între oceanul Atlantic și Marea Nordului.Așa e când te muți în altă țară, după tine toate puținele și neputințele țării din care ai plecat. Și la alții mai sunt crize și situații stresante, dar parcă la noi nu se mai sfârșesc.Când locuiești în altă țară trebuie să ții pasul și cu schimbările din țara respectivă, să vezi câte ceva din legislație, din politic, să intuiești și aici din ce parte bate vântul schimbării. E și supraviețuirea asta o știința, nu e ușor nicicum și niciunde.Cred că bine-ți este în țara care poartă numele tau, acolo ești cel mai acasă, acolo e frumos și toate poți face orice schimbare dorești, putem învăța lecțiile, trăiesc toate iubirile, cânta toate muzicile, cresc în armonie.             

E aşa o blândețe în vorbele astea ardeleneşti că simți cum te înconjoară o stare de pace şi nimic rău nu ți se poate întâmpla.Nu trebe să fi religios pentru asta, trebe numa să simți dulceața graiului.Din Ardeal, până într-o clasă din Anglia, n-o fi calea prea lungă!- L-am întrebat pe proful de PSE (personal and social education), pentru ce trebuie să învăț eu despre Muslim, la ce îmi foloseşte mie asta când o sa fiu adult? îmi spune Ruxi- Şi ce ți-a răspuns?- A zis să continui cu scrisul, că mai am ceva de scris şi acum vine pauza!După un timp l-am întrebat din nou şi, ghici ce? M-a ignorat pur şi simplu!Şi mi-am zis, păi nu mai bine mă duc eu în pauză să-mi văd de sandwichul meu?Cum adică? Păi ar trebui să ştie răspunsul şi la 2 noaptea dacă îl scoli din somn şi să-l spună cu atâta entuziasm, încât, plecând de la vorbele lui, să ajungi la lecturi suplimentare.- Ei, mami! Nici chiar aşa!Ştii de ce cred eu că e de învățat despre Muslim sau orice altă religie?Poate aşa întelegi că deşi suntem diferiți şi credem fiecare în altceva, de fapt suntem atât de asemănatori, cu toții am primit de la bunicii, părinții noştri, ceea ce suntem.De cele mai multe ori aşa dobândim religia, o moştenim.Ca urmare ea îşi pune amprenta pe noi şi ne trasează drumul, chiar dacă nu o practicăm.E bine să ştim câte ceva din religia altora, că să ne împrietenim mai uşor cu ei, să avem un punct de plecare, să spargem gheața, să respectăm tradițiile altuia şi altul să le respecte pe ale noastre.Că poate într-o zi o să ai un iubit muslim şi dacă ştii ceva despre religia lui poţi să-i impresionezi familia, sau poate şeful tău o să fie musulman şi-ți va fi mai uşor să poţi avea un dialog de la om la om, sau poate cea mai bună prietenă a ta va fi muslim şi tu vei crede ca Ramadan e vreo marcă de parfum!Continuă să-i întrebi pe profesori, la ce-ți trebuie ție în viitor materia lor. Poate aşa aflați împreună răspunsul.Ori îi bagi mai tare în ceață. Doamne feri!

     O luam pe Transfăgăraşan cu ideea că e bine să vadă copiii încă o parte din România, au vazut şi Transalpina, dar poate erau prea mici şi nu s-a fixat.Şi pică umbra muntelui pe noi, tot mai uriaşă pe masură ce înaintăm.Barajul Vidraru şi omul lui de “tinichea” energetic, are deja 56 de ani, a îmbătrânit aşa cu brațele ridicate, ținând fulgerul deasupra capului. Mi-l imaginez atunci când prinde câteodată noaptea o pană de curent cum aruncă fulgerul cât colo şi se aşează trosnind din toate şuruburile în coasta muntelui:-Băi nene, nu mai pot nici eu, simt că mi-au ruginit toate şaibele, oi fi eu strălucitor încă, dar vă rog eu, începeți să-l căutați pe nepotă-miu, Prometeu Energicosul, să mai stea şi el când în când în locul meu.Era cald la Vidraru, nu ca în copilărie, când rochiţa bleu cu flori roşii înghețase pe mine la propriu, mai ales după ce am pictat-o cu toată zeama din caserola cu căpşuni. Din cauza de dârdâiala n-am văzut nimic din Vidraru, dar n-am uitat ce am simțit. Frig.După un porumb copt de ars, plecăm. Pe lângă lacul Vidraru camuflat acum de copaci încat ajungi să-l intuieşti într-o reflexie aurie ce-ți loveşte din când în când retina. Îl vezi şi realizezi cât e de mare, mai mult pe harta de la GPS, vreo 900 ha si 10 km lungime.Când se sfârşeşte lacul rămâi cu strafulgerarea aurie a râului Argeş, care însoțeşte Transfăgăşanul de sus, aproape de vârf. Ca doi prieteni pe care i-a prins bătrânețea împreună, se sprijină la nevoie, se încurajează mereu. Argeşul ține de mână Transfăgăraşanul, ca şi cum ar vrea să-i arate valea, coborârea. Nu ştie că spre deosebire de el, prietenul lui poate şi să urce, nu doar să coboare.Înaintăm în munte şi ne întâmpină primul urs.Uite că Roalert a zis pe bune.Din pacate în ziua de azi nici ursul nu mai e ce a fost. Ştie că trebuie să stea la poze ca să primeasca ceva. Parcă toți sunt nepoții ursului ce dansa în piață cândva. Nu mai seamănă cu bunicul din adâncul muntelui, ursul carpatin care rămânea demn, indiferent prin ce trecea. Sub ochii noştri se produc mutații genetice, involuează specii.Urşii ieşiti la şosea sunt primii care aspiră la o viaţă mai bună, îndrăzneții. Seamănă cu românii care în anii ’90 cărau marfă de la turci. Parcă vezi urşii peste câțiva ani cum emigrează în Germania.– Nu vezi frățioare că aici nu mai e de stat, am ajuns să cerşim, eu plec în Germania, am auzit ca acolo n-ai probleme d’astea ca aici.– Ştiţi voi mă ce înseamnă ‘mor’, ‘mor’ al nostru în română, înseamnă un kaputt definitiv din germană, să ‘mor’ io, numai că românii au luat-o ad litteram si chiar ne lasă sa murim.– Eu unul rămân aici şi-mi fac partid.– Pai cum să nu-ți faci tu mă partid, de cand te ştiu ai băgat mâna la miere mai adânc decât toți.– Rămâi acum. Crezi că ne prosteşti părinţii şi bunicii, cât crezi c-o să-ți meargă? Mai suntem şi noi pe lume, departe, dar încă suntem.Aşa mă gândesc că trebuie să sune un mormăit între urşi.Am avut cinci întâlniri cu ursul, care au reuşit să rezolve orice chemare a naturii pentru copiii mei. Până să întâlnim urşii, se tot plângeau că ar trebui să oprim, că nu e vreo benzinărie, dar deodată n-au mai vrut nimic.Şi înăintăm în munte; verde, înălțime, stânca, pădure, versant, oile pe peste vale par puncte cusute în urma acului. Partea bună la munte este că oriunde te-ai afla stai mereu cu ochii înfipți în versantul din față şi privirea se agață tot timpul de ceva.După câteva ore de verde şi versanți simți că e de ajuns, dar încă nu s-a terminat, de abia cand ajungi sus la Balea Lac şi vezi tot Transfăgăraşanul, ai ajuns la punctul culminant al călătoriei şi de aici începi să cobori spre ieşire.Şoseaua asta a noastră e celebră în lume, toți vin aici să filmeze cum se dau pe ea, mai ales dupa ce a prezentat-o Jeremy Clarkson la Top Gear ca fiind “the greatest driving road in the world”.Să mai zicem că n-avem şosele.Există acea măreție a muntelui care nu se poate prinde în nicio poză, am facut zeci de de poze şi când mă uitam pe ecran tot timpul părea altceva decât în realitate, mai mic, fără personalitate, ecranul nu a reuşit sā prindă esența, ori eu n-am reuşit.Când deja oboseşti de înălțimi, de verde, de stânca şi-ți spui că ‘enough is enough’, te trezeşti expulzat de către munte, direct în câmpie, spre Sibiu. Ai senzația că şi muntele s-a săturat de tine şi te-a trimis în lumină, pentru că se făcea noapte printre versanți şi te-a scos în soarele încă strălucitor de câmpie.– Stai puțin că am glumit! Chiar s-a terminat? Acum şi tu, nu trebuie s-o iei în serios, noi cei de la câmpie obişnuim să ne lamentăm inutil uneori, dar tu nu ştii din astea, munte! Şi ne-ai luat în serios.Continuăm să mergem prin sate ardeleneşti, cu porțile lor de lemn, înalte, sculptate, case cu acoperiş de țiglă, oamenii stau de vorbă pe banca de la poartă, din clopolnița bisericii se reflectă o rază de lumină. Tihnă.Dar eu n-am timp să simt, să respir, GPS ul simte înaintea mea, ‘miros’ de autostradă şi precum zmeul din poveste, aruncă buzduganul, în 1000 de metri, A1. Hai că avem şi noi autostrăzi.Acum la plecare nu mai e aşa spectaculos, dar când am intrat în România tot aşteptam să se termine autostrada şi nu s-a terminat până la Sibiu. Wow! Bun! Da! Aşa pentru impresie, sa nu fie dezamagiti chiar de la inceput cei care viziteaza Romania.Wow!, Bun!, Da!, e un joc de-al nostru, inventat odată dupa ce s-a întors Ruxi de la tuns, m-am uitam la ea şi numai atât am putut sa spun.De atunci dacă unul dintre noi zice ‘ Bun!’, altul zice ‘Da!’ şi al treilea zice ‘Wow!’Şi tot aşa, combinări de N luate câte K.Dar ne-am