Uncategorized

Vine și ziua când intru în cursa cu obstacole a zborului către România.3:30 în noapte e ora plecarii de acasă din Anglia. Dupa o zi cu 39 de grade, copiii, în excitația plecării și datorită calduriiacumulată la etaj, refuză să doarmă. Găsim o soluție, vor dormi afară pe trambulină, unde cară perne, pilote, pături.Termin de aranjat totul cu o oră înainte de plecare. Dorm 20 de minute. O nebunie orice plecare, o cursă fară ștafetă pentru mine.Nu apuc să cercetez, ce simt, unde sunt, ce vârtej stârnește în mine România? Nu am timp să mă uit în mine.Mergem prin aeroportul din Birmingham într-un șir uman neșfârșit, prin labirintul de corzi care ne indica traseul.E nevoie să fi rapid, să te orientezi în spațiu precum pantera în junglă, să-ți fie ochiul vigilent până când îți permiți să respiri din nou normal în șirul așteptării de lângă burta avionului. Plecăm.Arunc un ochi spre pământ, verde, negru, lucirea metalică a apei, apoi albul norilor acoperă totul. Copiii își caută poziții nefirești de somn.Trei ore și hubloul afișează România.Mă uit în jos încercând să identific locuri. Par multe păduri, de sus sunt ca peria aruncată în urma în povestea lui Făt-Frumos din lacrimă. E mult verde și galben, lacuri și râuri. Deodată, totul îmi pare extraordinar de frumos.Începe coborârea, trenul de aterizare atinge pista. Românii sunt în gândurile și stările lor, fiecare știe el unde!Sunt 5 secunde de liniște deplină, sparte de glasul unui copil.- Hei, am ajuns! I love you, România!Brusc, jumătatea de avion care aude asta, se trezește din visare, unii râd, alții își amintesc să aplaude, unora ca mine le dansează în ochi niște lumini și ceva le îngreunează respirația.România! Acestă țară care devine o entitate vie când sunt departe de ea!Aceasta țară care mă bântuie, mă ceartă, mă împacă, e indiferentă, care poate multe în același timp în care nu poate nimic, aceasta țară care mă disperă în timp ce o iubesc foarte tare.România, acestă dragoste toxică, dar atât de necesară, pentru că fără ea aș fi altcineva. Ori eu numai așa știu să fiu, cu România under the skin.E nevoie să vin în România, pentru echilibrul meu emoțional, ca să pot continua ce am început în Anglia, ca să pot să-mi văd liniștită de ceea ce visez acolo.Și uite așa, reușește România să aducă echilibrul în viața nostră, deși dacă am locui în ea inevitabil ne-ar dezechilibra.În casele bunicilor, nepoții n-au mai crescut, au ramas la fel, ne privesc din pozele de la gradi, ori din prima zi de școală, și rămân mai departe acolo, martori ai tristeților și trecerii vieții bunicilor. Nepoții veniți în vizită sunt tot mai mari, umplu tot mai mult brațele tremurânde ale bunicilor.Dar acum e sărbătoare, nimeni nu vrea să se plângă de ceva.Mâncăm cele mai bune sarmale din lume, alea care au devenit reper în familie, alea pentru care la fiecare Crăciun sarmalele mele ies pe locul 2, după sarmalele lui mamaia, alea pentru care invariabil aud:- Da, sunt bune și ale tale, dar…..!- Citește-mi ce au scris profesorii despre Tudor, îmi zice mama.Citesc și traduc de pe telefon. Am poze cu tot, cu evaluarile de la școala, cu prima diplomă obținută de mine in Anglia, cu desenele lui Tudor, cu casa, masa și gradina englezească.Am poze dintr-o altă viață, povestită acum în realitatea românească a părinților noștri, cei care mereu ne așteaptă.

În ce buzunar îți mai încape România?Unde o păstrezi când ești departe de ea? Cât timp mai acorzi României când diminețile te găsesc în alte zări, când oboseala zilei te păstrează ancorat în realitatea altui spațiu, când serile nu-ți sunt răgaz pentru nimic?Unde îți mai încape România?Ce flash uri ai cu România când convorbirea telefonică te mută rapid 3000 km spre răsărit?Ești acolo în spațiul României, în realitatea ei, respiri și trăiești aerul României începând cu “A ul” primordial al lui “Alo!”. Ești acolo.Și totodată ești aici, aici, unde ți-ai mutat visele, speranțele, și-ți duci la îndeplinire planurile.Când alegi să pleci din țara ta, alegi de fapt să traiești cu o bucată de inima mereu altundeva.Și ești bine între timp, chiar ești, multe luni, poate un an, până într-o zi, când de niciunde te vizitează nostalgia. S-a insinuat poate în schimbul de vorbe cu cineva, “ce faci?”, “când ai concediu?”, “unde te duci?”, “mă duc acasă”, “plec în țară”.Plec în țară, sună ca și cum acolo unde te afli, nu e o țară.Oriunde te-ai alfa e o țară, dar niciuna nu e acea țară.Dacă ar citi mama ce scriu aici s-ar îngrijora, că nu sunt bine, când de fapt chiar sunt, dar nostalgia e dorul ce se ivește într-un moment de gol, și e bine s-o lași să te viziteze dacă vrea.Ca să-ți de-a voie în restul timpului să te poți bucura. Ca să te lase în pace când duci la îndeplinire proiecte, când ai examene, când dai startul la lucruri noi, când schimbi jobul, când ești ocupat cu supraviețuitul în jurul unui alt acasă.Nostalgia e greu de definit, mai degrabă o simți. Uneori îți trimite tot aerul direct înstomac și pentru că te ia prin surprindere, îl expiri repede, cu un ușor șuierat și-o mișcare din inerție. O tresărire de umeri.Nostalgia e în privirea pe care o arunci pe cer ca să vezi ca a apărut luna, și în gândul că și la București se vede aceeași lună.Apoi, mai rămâne puțin suspendată în privirea care coboară pe pământ, aici, pe locul unde ți-ai plantat și-ți îngrijești florile.Pentru ca o secundă mai târziu să dispară, și să fii din nou tu, cel mereu pregătit să-și împlinească visele, cel care și-a făcut din alte zări, acasă.

Acesta este momentul!Acesta este momentul! a spus crainca de la BBC (“This is the moment!”), când Londra, the United Kingdom, Commonwealth și aș adăuga lumea întreagă, spun:-Thank you! Her Majesty Queen Elizabeth IIRegina și-a făcut apariția în balconul de la Buckingham Palace la final de Platinum Jubilee. A fost însoțită de Prințul Charles și soția sa Camilla, The Duchess of Cornwall, de nepotul sau Prince William, soția sa Catherine, The Duchess of Cambridge și cei trei copiii ai lor.Acesta imagine, cu patru generații, în celebrul balcon, transmite echilibru, stabilitate și continuitate.Mulți dintre noi nu știm viața altfel decât cu Regina Elizabeth.Oare ce simți când pășești în balconul de la Backingham Palace și te întâmpină o mare de oameni?Cum se vede lumea prin ochii Reginei? Mi-ar plăcea să cred că are acel sentiment că a facut ce trebuia și chiar mai mult decât atât, dar intuiesc cumva că nu cu această balanță judecă lucrurile.Datoria de regină a devenit în timp al doilea strat de piele, integritatea a curs prin vene mai repede decât sângele, stabilitatea s-a fixat permanent în coloana vertebrală.Pe măsură ce duci acest destin mai departe, ai o altă capacitate de a înțelege lucrurile și în loc să fii mândru, devii tot mai umil.Regina a spus că s-a simțit “humbled and deeply touched” despre celebrarea sa la “the Platinum Jubilee” pe tot cuprinsul the United Kingdom. Mă gândesc că “humbled” este mai aproape de smerit în acest context.Și rămânem cu imaginea unui om care de mult și-a îndeplinit menirea dar continuă să inspire și să ducă mai departe flacăra speranței, încrederii, stabilității, continuității.Îmi doresc asemenea repere pentru noi. Unde am fi noi românii dacă am avea asemenea modele?Unii dintre noi am plecat departe ca să gasim altfel de modele și ne-am făcut din alte orizonturi acasă.În acest fel, modelele altora au devenit și modelele noastre iar lucrul acesta ne schimbă.Vrei mai mult să-ți faci datoria, să te implici, să înveți, să reușești, să ajuți, să fii conectat la lumea în care te afli, să-ți fie copiii mai integrați decât tine, să-ți iei repere înalte și să nu dezamăgești.N-am mulțumit niciodată în scris acestei țări pentru că m-a primit, am făcut-o de multe ori în gând, dar e cazul s-o și scriu, ca să-mi rămână:- Mulțumesc the UK pentru tot ce reprezinți și pentru că accepți să ne cuprinzi pe toți!God bless the Queen!

– Auzi mami? De ce îți zicem noi mami și nu Carmen?– Pentru că eu nu sunt o colegă de-ale tale, eu sunt mami pentru tine și sunt singura mami pe care o ai, cum ar veni, sunt unică. Ce, îi mai spui cuiva mami? – Da, uneori îi spun profesoarei. Dar am noroc că e în română și nu înțelege, așa că i-am spus că ‘mami’ înseamnă ‘thanks’, ca să nu mă simt embarrassed. PS Privesc cu atenție și îngrijorare!

Mă uit adânc în mine să văd ce mai găsesc bun, ce e de aruncat, mai e ceva ce poate fi reparat?Mereu găsesc câte ceva, am de lucru mereu.Ar fi funny să mă pun față în față, pe mine cea de azi, cu mine cea de acum 3 ani, oare ce mi-aș spune?Mi-ar fi fost mai ușor dacă m-ar fi încurajat cea din viitor?Mai am puțin și fac trei ani de Anglia, trei ani luminoși, cu tot semipermanentul nor englezesc.Am făcut multe în 3 ani.Câteodată constat asta în cele mai neașteptate locuri.Astăzi, de exemplu, am fost la o măcelărie, afacere de familie, yorkșhareza nivel avansat, accent middle country, rostogolit. Tot stafful are 50 spre 60+.De câte ori intru aici îmi amintesc zilele cand scriam pe o hârtiuță minced meat, pork and beef și ziceam cu o voce pierdută ce vreau, iar la prima întrebare din partea lor mă blocam, pentru că yorkșhareza plutea prin aer și se spărgea ca un balon de săpun deasupra capului meu.Evitam să cumpar carne de acolo, deși e cea mai bună din zona mea.Eram fix ca în reclama aia când intră un tip la Matache Macelaru și întreabă de ceva, timid, spășit, iar după tejghea îi răspunde măcelarul:- Pentru ce-ți trebuie asta? cu o voce categorică, imposibil de contrazis.- Pentru de dimineață! zice clienul cu voce tremurândă, tot mai nesigură.- Pai vezi că nu știi! Mâncatul ăsta nu e așa un lucru simplu cum crede lumea!Nu-mi închipuiam când am văzut reclama asta că o să ajung peste ani să joc în ea, la mii de km depărtare de casă, în engleză și total pro bono. Dar câteodată viață e cel mai ciudat impresar, te pune să joci niște scene, ba chiar să înregistrezi duble peste duble, în ideea că o să vezi tu cândva cât a meritat.Și constat astazi că intru senină, cer carne pentru friptură și tocată, întreb dacă mi-o toacă pe loc sau să revin? Aștept puțin.Cel care a tocat-o îmi aduce punga în față, până la cântar, îi spun mulțumesc. Plătesc. După care îmi amintesc că n-am luat minced beef pentru ora de cooking a lui Ruxi. Îi arăt vânzătoarei bilețelul cu rețeta de la școală, ‘Chilli con carne’, iar ea zice că în general la școală fac prăjituri, de când s-au apucat de mâncare?Îi spun ca așa știam și eu dar nu e o problemă că fiecare o să ia acasă ce a gătit, și dacă e otrăvitor, asta e, familia se sacrifică.Mai bine așa decât să mă omoare fiică-mea că am uitat să-i iau ingredientele pentru Chilli con carne.Și deodată toți râd, și vânzătoarea, și colega ei, și domnul din spate.Mă întreabă câți ani are fiica-mea și la ce școală este. Vorbesc, zâmbesc, se simte în aer o energie vie.Where are you from? vine întrebarea.Când pășesc în stradă, îl aud pe domnul din spate, cel care mi-a tocat carnea cum strigă dupa mine, Bye Lady!Pășesc pe trotuar cu un puternic sentiment de apartenență la acest loc și spațiu englezesc.Condensez în gând distanța până acasă la părinții mei, în satul copilariei mele, și-mi dau seama, cât de lungă e calea parcursă în mintea și sufletul meu, ce schimbări uriașe am făcut în mine până când un englez mi-a spus Lady.Pentru mine este o cale lungă, de la disperarea din trecut, că nu mă înțelege nimeni în aceea măcelărie, pana la ‘Bye Lady!’Este reperul că am evoluat.Tot timpul învăț, tot timpul dau teste, parcurg lecții, dar dacă e să văd cu adevarat că am evoluat, tot din măcelăria aia se vede cel mai bine.Și nu este numai engleza, cât atitudinea, deschiderea și magica energie pe care ți-o dă liniștea din cap și din suflet, ca să poți dărui peste tot un zâmbet și o părticică de bine.Mă uit adânc în mine și văd multe, de îndreptat, de aruncat, dar baza e solidă și ea nu se schimbă, pentru că de aici știu mai bine ce sunt, cine sunt.Aici sunt mai român decât eram în România.Where are you from? I am from Romania.

Vine câte o dimineață în care mă cert cu Tudor pentru că se mișcă în reluare.Dar asta nu mă împiedică să-l conduc până la ușă, la fel ca în diminețile bune. Azi am anticipat nevoia lui de-a da cu ușa de pereți și am fost mai rapidă: – Nici să nu te gândești, da? Asta la frustrat și mai tare și mi-a strigat când ieșea din casă:– Sunt bucurat că mă duc la școală!– Sunt bucuros că mă duc la școală și scap de tine mami! Să vorbim corect și să ne exprimăm complet, daaaaa? am strigat după el când deja ajunsese pe trotuar. Mi-a facut un semn care exprima ‘Bla! Bla! Bla!’ Consider că ne-am început ziua bine. Trecătorii englezi au fost și ei fericiți pentru că de data asta n-au mai fost nevoiți să se prefacă că n-au înțeles. O zi desăvârșită vă doresc!

Orice discuţie despre război reactivează în noi frânturi de poveşti, spuse cândva de către bunicii noştri. Pentru ei, povestea era de fapt viaţă trăită. Pe vremea războiului viaţa era grea, aşa începea câte o istorisire la care făceam ochii mari.Şi cum te urcai pe tren? Cum adică nu era grâu şi plecai în Bărăgan, sus pe tren? Da, sus pe tren. Era foamete trebuia să pleci şi cum bărbatul era la război, socrii bătrâni, n-avea cine să plece, plecam eu, o femeie.Da, neamţul era politicos, venea să cumpere, vou zicea şi făcea un cerc în palmă, nu putea să zică ou, vou.De rus trebuia să fugi, îţi lua tot din ogradă, trebuia să ascunzi vite, păsări, tot ce aveai şi pe tine. Nimeni să te apere! Bărbatul era la război şi acolo a rămas. Sau mai bine zis, s-a mutat într-o ramă pe perete, într-o fotografie eternă, soldat român cu arma la picior. Poza asta ne-a ținut loc de tataie şi loc de tată pentru tatăl meu.Încă se află pe un perete în România, în camera tatălui meu, care acum ar putea să-i fie bunic tânărului soldat încremenit în timp.Am ajuns să înţeleg că pentru mine încă este bine pe lume, cât timp nimeni nu mută soldatul român de pe perete, cât ceasul încă ticăie pe ritmul copilăriei, cât liniştea devine vie şi salută molatec un tăciune ce sfârâie în sobă, în camera tatălui meu. Încă este bine pe lume cât îi am pe ai mei. Dar este dureros să văd cum în România, care de doi ani trece cu greu pandemia, oamenii simt frică, grijă pentru viaţa lor şi a celor dragi, nesiguranţă pentru ziua de mâine şi peste toate acestea apare, vestea de război. Automat reactivăm în noi frânturi din ceea ce înseamnă războiul povestit/trăit, aşa cum ne-a atins pe fiecare.Pentru că nu există război într-o ţară, care să nu-şi trimită unda de şoc peste toţi, indiferent în ce vârf de munte locuieşti. Şi aş trage o înjurătură tipic românească, Putine, una învățată de la tata, dacă n-aş ştii că se supăra mama pe mine!Ştii ce? Alor mei nu le mai trebuie şi ameninţarea asta, nu au nevoie să-şi amintească, acum la sfârşit, cât de grea le-a fost copilăria; sirenele, bombardamentele, raziile, raţiile, foamea, adăpostul, bidonul gol de gaz, văduvă de război, orfan de război.Pentru că asta ai făcut cu plimbarea de voie pe la graniţa Ucrainei, i-ai făcut pe ai mei să-şi amintească. Am vorbit azi cu mama la telefon, am fost atât de prinse cu ale noastre încât am uitat de tine, Putine! Şi bine am făcut! Dar nu uit de poporul tău sărăcit şi ameninţat, care întotdeauna a excelat în literatură, balet, gimnastică, tenis, ştiinţă etc. Oamenii mereu au găsit resurse să reziste, poate ăsta o fi secretul datorită căruia, Rusia în ultimii ani a dat lumii nişte scriitori excepţionali: Guzel Yakhina, Evgheni Vodolazkin, Lyudmila Ulitskaya, Dimitri Glukhovsky etc. Vorbesc despre scriitori pentru că la asta mă pricep, sunt cititor. Da, omenirea mereu excelează în rezistenţă, dar acum, pentru ai mei aș vrea zile senine şi încrederea că totul va fi bine. – Hai, rămâneţi sănătoşi! cum zicea bunică-mea, cea capabilă de lucruri extraordinare, inclusiv să se urce pe tren.

Mă întreb deseori dacă plecarea din România mi-a deschis în background nişte aplicaţii ciudate care rulează de capul lor?Le ţin pe toate în echilibru aici în Anglia? În mare măsură, da. Pentru că fac ce trebuie făcut, aici unde sunt şi zilnic adaptez lumea mea interioară la exteriorul exprimat în engleză.Uneori îmi iese aşa de bine că-mi vine să-mi dau premii, alteori mi se pare că tot progresul făcut, mă trimite instant înapoi, în prima zi aici. Atunci, într-o zi de septembrie, când am ajuns am sunat la numărul de pe o cartelă telefonică de 5 lire. Pentru că n-am ştiut cum să activez nu ştiu ce opţiune mi-au zburat 5 lire din cont, la secundă.Sunam la numărul de pe cartelă ca să văd unde mi s-au dus cele 5 lire şi dacă mai pot apela sau trebuie să pun iarăşi bani pe cartelă. Nici acum nu ştiu prea bine cât am înţeles engleza în convorbirea cu primul call center englezesc, probabil vreo 30%, că accentul, că nimic nu suna ca din carte, că oboseala, toate.Dar ştiu prea bine cum m-am simţit în parcare la Tesco încercând să găsesc o soluţie să am bani pe cartela telefonică cât să pot suna pentru NINO. Am avut timp să mă supăr, enervez, frustrez, îngrijorez, disper, să trag adânc aer în plămâni, de fapt să oftez. Dar nu am avut timp să-mi plâng de milă, pentru că nu e loc de plâns când te lupţi cu propriile neputinţe, când viața îți pune oglinzi în faţă și nu vrei să te vezi, pentru că atunci nu-ţi trebuieşti, eşti centrat pe exterior, ca să rezişti, ca să trăieşti.Când n-am mai putut mi-am luat o pauză şi m-am uitat în jur, aveam 30 de minute de când coborâsem din maşină, în Anglia. Aţi ajuns la destinaţie, a zis GPS-ul, deşi destinaţia era o parcare de Tesco.M-am uitat în jur şi am văzut oamenii, cam mulți supraponderali, m-am mirat, se întreptau către Tesco pentru şi mai mult consum, am văzut în magazine angajaţi de 60+ şi m-am gândit cum îi ascundem noi chiar si pe cei de 50+, ca şi cum n-ar mai fi buni de nimic, ca şi cum n-ar exista.Am văzut că oamenii fac lucruri la fel ca peste tot în lume, parchează maşini, plimbă cărucioare, umplu portbagaje. Aceste gesturi cunoscute mi-au indus o stare de bine, am avut repere şi m-am agăţat de ele.În schimb, GBP urile de pe carduri şi cele din portofel n-au rămas de loc agăţate, ele eu fost primele care s-au mutat în Anglia, de fapt le adusesem acasă, de asta fugeau care încotro, fericite că au ajuns. GBP urile s-au mişcat mai bine decât noi, şi-au găsit locul în sistemul monetar englezesc cu o rapiditate care mă lăsa fără respiraţie, calculele se împiedicau în rata de conversie şi-mi sărea mereu spre dreapta virgula dintre cifre, nu ştiu cum, dar parcă instant o cifră de 4,25 devenea 42,50, pentru că a doua zi să tragă după ea 425,00 într-un zbor nebun.Când mă gândesc la acele zile simt ca şi cum un vârtej m-a absorbit, m-a învârtit, m-a răsucit, m-a aruncat dintr-o parte în alta, fără să-mi lase o clipă să mă adun.E bine să-mi aduc aminte, mai ales când cred că n-am făcut destul, că nu m-am mişcat suficient de repede, e bine să-mi aduc aminte, să văd ca în doi ani jumatate am făcut foarte multe şi mai ales am reînvăţat să trăiesc cu seninul şi liniştea.În tot acest timp România a rulat aplicaţiile ei ciudate, în capul meu, în sufletul meu, România a fost tot timpul prezentă, zi de zi.Cred că pot să-mi scoţi de tot placa de bază şi România tot va rula ceva, de pe un hard extern, de pe un memory stick rătăcit, dintr-un slot DIMM uitat înfipt în background, ca un ghimpe.Şi ce mi-ar mai lipsi acum, când până şi cărţile în limba română mi le trimite Jeff Bezos la uşă, că asta mă lăsa fără aer până să plec din România, nu mâncarea cu gust românesc, că poate n-o găsesc.Ca urmare ce-mi lipseşte?Păi, ce să-mi lipsească, fix România aia de care oricum nu aveam timp acasă, s-o văd şi să mă bucur de ea, că eram prinsă cu altele. Şi nu e un paradox că tocmai partea aia îmi lipseşte? Cea pe care oricum n-o prea vedeam şi găsise ea, tot aşa, o cale să ruleze în background, cât timp eram eu ocupată cu supraviețuitul.Şi dacă e cam la fel, de ce câteodată se vede dureros de diferit?© wallpaperflare.com

Când erau copiii mici, pe la 3 respectiv 5 ani, puneam înainte de culcare, în mijlocul patului, un sac imaginar și fiecare lua din sac o poveste pe care trebuia să o spună ca și cum ar citi-o. Unele povești erau lungi și ne trimiteau în lumi diferite de lumea noastră. Altele erau scurte și la obiect. A fost odată un prinț care a întâlnit un copac, s-a așezat lângă copac și a adormit, sfor, sfor. Șfârsit.Acum e bine dacă aud întrebarea de final de zi: – Stai cu noi?Încă există, dar simt că-și pierde puterile, că-i sunt zilele numărate.Stai cu noi, înseamnă; ne iei în brațe; ne spui că ne iubești; ne faci să râdem; ne simțim ca unul. Hai să facem asta și azi?Când suntem ca unul, putem fi oriunde, în România sau la capătul lumii, e tot una, pentru că ne suntem împlinire.Când suntem unul e cel mai bine pe lume.Mai rău e când ne pierdem prin deviceuri și uităm să mai ieșim, sau ieșim, dar suntem nervoși și arțăgoși.Pot să am idei de făcut lucruri, de învățat, jucat, experimentat, dar nu sunt la fel de interesantă ca Youtube ul, pot să mă joc de-a orice, dar nu pot fi avatar în Roblox, pot cânta, fals, că nu sunt Ariana Grande, bine, aici mai e și o ‘infimă’ diferență de vârstă.Pot face multe să-i aduc în offline, pot trage și routerul din priză, deși asta e ultima soluție, pentru că de fapt e o înfrângere. Când trag routerul din priză înseamnă că orice altceva nu a mers, ori eu n-am avut rabdare, ori comunicarea e slabă pentru că în ultima vreme nu prea ne-am conectat, ceva e defect când ajung să trag routerul din priză.De aia mă feresc s-o fac, să nu ajung să-mi spun: – Am înfrânt!Câteodată îmi trece prin cap să-mi fac un cont pe Roblox, să devin un partener de joc, cineva cu care să interacționeze în online. Dar nici n-am timp și nici n-ar fi funny, cred că mai bine lăsăm liniile trasate clar între generații. Mai bine trag un scaun lângă computer și intru în jocul lor fără să mă conectez la vreun device, așa mă uit la cele mai urâte avataruri, ascult plictisitoare explicații despre ce se întâmplă în joc, urmăresc parkour uri care nu duc nicăieri, construcții în Minecraft la care se lucrează de câteva luni, spun de zeci de ori, înțeleg, da, bine.Dar mă plictisesc cum niciodată nu mă plictisesc singură, mă ridic, revin, iar mă plictisesc. Și fac asta zilnic, ca o pedeapsă, numai ca să păstraz legătura cu lumea lor.Încă e bine când încep cu: – Hai mami, ne jucam? Hai mami, “Baba oarba”!Am început “Baba oarba” în sufrageria românească și o continuăm în livingul englezesc.Se aude la vecini : – Aici Chimiță!, Aici Chimiță!Încă durează minute până îi găsesc, pentru că se trag din mâna mea, se ajuta unul pe altul și se distrează infinit. Încă.Dar intuiesc că mai e puțin și Chimiță va fi uitat, nu cred că o să sufere cineva, nu cred că vecinul englez va sesiza. Doar eu.Deși zic că sunt pregătită, că desprinderea oricum se face treptat, că am atâtea de făcut, încât, să vezi atunci câte cărți o să citesc, câte cursuri o să sfârșesc, câte pagini o să scriu, atunci când copiii nu vor mai vrea “Aici chimiță!”, când n-o să mai ‘pierd vremea’ cu ei la culcare, când n-o să mai urmaresc parkour ururi. Atunci, ce? Ce va fi?Viitorul e o promisiune în întuneric, se aude bine, dar nu dezlușești nimic.Ca urmare încerc să nu uit cât sunt de minunați, dar uit mereu!Numai când îi privesc prin ochii altora intuiesc adevaratul lor potențial, trebuie să fie un martor care să vadă mai bine decât mine, cineva care prin dialogul cu ei mă face să vad cum obișnuitul meu de fiecare zi, este plin de miraculoase perspective.Văd mai bine, când îmi vorbește un profesor despre ei, ori când vine în vizită un prieten și i se luminează fața când vorbește cu ei sau când îmi povestesc întâmplări trăite la școală prin care realizez că n-au renunțat la principii, ca să le fie bine, că și-au susținut ideiile și nu s-au lăsat intimidați de nimic. Atunci îmi spun că va fi bine, deși calea o sa fie grea.Devenim prietene bune, eu și Preadolescența.Într-o zi chiar i-am spus:- Ce zici, o întrebi pe sora ta Adolescența dacă o să mă înteleg și cu ea? Aaa, sigur! Înțeleg! Când poți tu, nu-i grabă! Nu, nu, dacă zici așa, n-o deranja! Mulțumesc! Pa!

Iată-ne așadar în Ziua de Crăciun! Începem perioada în care riscăm să scăpăm din mână lucrurile pe care le-am ținut în echilibru tot anul; numarul kilogramelor în plus; nevoia acută de dulce; distanțarea fața de aragaz respectată cu strictețe; numarul paharelor amețite pe lună, chestii din astea cu care încerci să stai brav, dârz și drept tot anul.Eeeei și vine o zi când zici: -Noo, hai că vine Crăciunul, ce luăm, ce pregătim, sarmale evident, eheee dar parcă mai merge ceva, cozonac, o placintă, o prajitură, carne. Cadouri, cam câte cadouri? Și apar listele, scrii și tot scrii, pâna realizezi de fapt ce bine erai tu în octombrie, cumpărăturile nu intrau în febră cu convulsii, niciun bătrânel respectabil nu se apuca de Ho! Ho! Ho!, erai mai creativ când îți amenințai copiii, nu te limitai doar la “Lasă c-o să vedeți voi când n-o să vă aducă nimic Moșul! Băi frate, octombrie viață!Decembrie în schimb, nu-ți lasă un minut de libertate.De abia se luminase de ziuă, în prima zi de decembrie și eram la volan în drum spre școala copilului, într-unul din cele 2,3 drumuri făcute săptămânal din plăcerea obligatorie de-a nu se înregistra cu o detenție din cauză de întârziere. Pentru că d-l Goe n-a murit, el trăiește în toți școlarii, dar în special în cei “punctuali”, cum știu eu vreo doi.Și cum conduceam eu așa, cu gândul la somn, îmbracată în costumul de gală, pijamaua, halatul și evident în papuci, pentru ca outfit ul nu-mi permitea cizme, eei cum conduceam eu așa îmi vine ideea să deschid radioul. Era prima zi din decembrie, da?’Oh, I got red lights all around,I’m driving home for Christmas, yeah’Poftim! încep să turui. Au început cu cântecele de Crăciun, acum nu mai auzi altceva pe radio. Și nu mă leg de versuri neăparat, dar stilul ăsta de acorduri pop rococo cum s-o numi el, să-l auzi în fiecare zi, știi tu cum e să stai 8 ore cu muzica asta în cap? Anul trecut numai așa au ținut-o până la Craciun. Ajunseseră unii să facă analiză pe text din versurile de Crăciun. Și iată că trebuie s-o luăm de la capăt acum, da?Da, mami, înțeleg! De 3 minute de când ai dat drumul la radio, ai oprit la semafor pe culoarea verde, ai strigat ceva cu ‘Da, bine că iar ați început!’, mi-ai spus că muzica asta îți spală creierul.Da, știi ce cred eu mami? Cred că din pacate, la tine treaba asta a început încă de anul trecut, zise ea cu o sclipire jucăușă în ochiul dinspre mine. Așa se vede de pe partea mea mami, așa se vede!Mă uit la ea și încep să râd până aproape rămân fără aer.Stă calmă pe scaunul din stânga mea, cu un mic surâs în colțul buzelor.Când reușesc să trag suficient de mult aer în plămâni îi strig încă râzând: – Shut up! Daca vrei să te mai duc vreodată la școală!Și, toată luna decembrie, în fiecare zi, cineva a condus mașina de cel puțin 5 ori pe zi, ca să ajungă acasă pentru Craciun,I’m driving home for Christmas,altcineva i-a amintit cuiva de alte 7 ori pe zi cum i-a dăruit inima Crăciunul trecut, deși la cât de vechi e cântecul ăsta se pare că în fiecare an dă inima altcuiva, altfel cum să cante în fiecare anLast Christmas, I gave you my heart.Apoi vin niște băieți care se roagă de cineva de alte 5-6 ori pe zi, să nu plece ca n-ar suporta durerea, să mai stea încă o zi, din astea. Pe ei îi accept cât de cât pentru că-i cunosc de când știam 3 cuvinte în engleză iar another nu era printre ele.Baby if you’ve got to go awayDon’t think I could take the pain (Stay)Won’t you stay another day? (Stay now)(Stay) Oh don’t leave me alone like thisCam așa! Și vine o zi când muzica, reclama, presiunea copiilor, strada și ce-o mai fi, încep să prindă viață și te trezești că cineva sună la ușă și alergi să-i deschizi.- Bună dimineața, doamnă, sunt Spirit Craciun și am venit să locuiesc aici până pe 27 decembrie, cu posibilitate de prelungire până pe 2-3 ianuarie, dacă nu găsesc ceva mai bun.Aaa, mă scuzați am uitat să vă spun, reprezint compania “Cardul zero barat”. Va rog vedeți-vă de treburi, nu vă formalizați, simțiți-vă ca acasă doamnă!Și te auzi zicând, ei nu se poate să nu luăm, doar e Crăciunul! Cum să pui numai niște amărate de căști wireless sub brad, trebuie mai mult. Păi n-ai zis că asta își dorește? Da, dar e prea puțin și cutia e prea mică. Bine, le luăm și niște lego. Nici nu știu, am senzația că sunt la o respirație de a se despărți de lego, zău așa, mi-e și teamă că încep creațiile alea de pe dulap să dezvolte teama de abandon și să se lamenteze pe aici. Nu știu, gândește-te la ceva, mai întreabă-i și tu discret, studiază un pic piața.Poate le fac o surpriză mare, una grandioasă, de neuitat.Le cumpăr carți, multe cărți, numai cărți, în română, în engleză, să fie.Tu vrei să strici Crăciunul tuturor?Ho!Ho!Ho!Da, am luat lego, caști, cărți, niște jocuri, un parfum pentru mine, o oală pentru ciorbă, mi-a luat soțul una atât de mare că mă gândesc să-mi deschid o ciorbărie. Și mâncare, să avem mâncare! Am gătit non-stop, până la ore mici din noapte, am curățat bucătăria de cel puțin 5 ori pe zi și iar am gătit, de trei zile toată lumea mănâncă te miri ce, că eu sunt ocupată să gătesc pentru Crăciun.Și să decorez, că m-a prins și febra decoratului de când s-a mutat Spirit Crăciun la noi.Acum, îmi doresc ca între toate acestea, să găsesc loc pentru ceea ce contează cu adevărat, pentru un gând și o faptă bună, pentru mulțumire și recunoștință, pentru comemorare și aducere aminte, pentru pace și senin în minte și inimă, pentru celebrarea nașterii și-a vieții.De fapt, fără toate acestea, ce gust mai are mâncarea, ce bucurie ne mai așteaptă