Uncategorized

Mutatul în altă țară este de obicei hotărârea adulților dar are consecințe directe în viața copiilor. Și ei se despart de bunici, rude, prieteni, profesori, școală. De fapt se despart de întregul univers cunoscut și de o parte din copilărie. Toată viața vor vorbi despre două copilării, cea din România și copilăria din cealaltă țară.Înainte să ne mutăm în Anglia în 2019 am constatat cu mirare că fiica mea știe engleză, învățată în mare parte de pe Roblox, YouTube, Google. Putea vorbi la un nivel decent, urma să plecăm în câteva luni, a fost o constatare care mi-a dat speranță că se poate integra ușor.Faptul că ei sunt doi, soră și frate, 2 ani diferență, a permis fiecăruia să-și recreeze universul cunoscut în jurul celuilalt. Au fost unul altuia înlocuitor pentru prieteni, rude, școala și chiar pentru pisica pierdută în drum spre Anglia.Am plecat din România 2 adulți, 2 copii, un cățel și o pisică. Pisica am pierdut-o pe drum, i-a plăcut mult în Ungaria la Győr și acolo a rămas. O chema Masha (de la desenele animate Masha și Ursul), era de 3 ani cu noi, dar un miau în ungurește de la vreun motan a cântărit mai mult. Când mă gândesc la ea, mi-o imaginez cu câteva rânduri de pui româno-unguri și cum miaună toți când pe românește, când pe ungurește într-o înțelegere deplină gen UDMR -PSD sau UDMR – PNL sau UDMR – ce-o mai fi nevoie.Acum avem o altă pisică, dar tot Masha o cheamă. De când am adus-o acasă fiica mea nu s-a desprins de ea, o lună, era vacanța de vară și numai când dormea nu o ținea în brațe. A vrut o Masha englezoaică care să nu mai plece. Ea crede și acum că Masha unguroaică a plecat pentru că nu ne iubea. Dar nu ne iubea, pentru că nu i-am arătat de la început cât de importantă e pentru noi și cât o iubim. O teorie complicată și sensibilă, la care m-am abținut să-mi dau cu părerea. Important e că a reușit cu Masha englezoaică și acum avem o pisică tare iubitoare, extrem de răsfățată și apropiată de noi toți.În fine, revenind la copii, ai mei au un spirit de aventură ridicat, care le-a permis să meargă alături de noi părinții, fără ezitare, în lumea largă.Știu că au avut și încă au, stările lor de anxietate, senzația de teamă, de neputință, când nu înțelegi și nu te faci înțeles, multe. Cred că despre unele voi afla cand vor fi complet depășite, așa au procedat cu unele lucruri legate de școala din România, le-am aflat cand ne-am mutat, cand s-au simțit safe, la distanță fizică și psihică față de ele.Tudor, fiul meu, în prima lui zi de școală aici, s-a dus până la baie și acolo a rămas, până au început să-l caute. L-am întrebat de ce a stat în baie mai bine de 25 de minute și mi-a răspuns că s-a spălat foarte bine pe mâini. Era înainte de Corona, nimeni încă nu se spăla atâta pe mâini. A fost modul lui de a depăși situația în care se afla, nu era în mediul lui și atunci a găsit un loc unde să se simtă în siguranță. L-am înțeles, eu și acum caut spații unde să fiu numai eu și închid uși în urma mea, ca să mă pot aduna de pe unde mă împrăștii zi de zi.Și pe copii i-am lăsat să găsească singuri calea adaptării. Ca și noi s-au confruntat cu yorkșhareza, deși repede au ajuns să se exprime cu ’Woa!’, ’Cuming!’, ’Ma God’!După o lună de școală în Anglia fiica mea a venit acasă și mi-a spus că este deșteaptă, lucru pe care mereu i l-am spus acasă, dar niciodată nu m-a crezut, pentru ca una îi transmiteam eu și alta percepea ea la școală.Mi-a părut rău pentru tine școala românească, care dai copiilor o mulțime de informații cu care devin brilliant oriunde în lume, dar nu-ți faci timp să le spui tu, că sunt brilliant. Muncești cu ei de la zero, dar uiți să-i lauzi, iar copiii cred că nu merită și devin nesiguri.M-a durut pentru tine școală românească că ți-a luat fața o școală din Anglia, care după o lună i-a spus fetei mele că e brilliant, pentru ca orice i-aș spune eu, ea pe cea din Anglia o s-o țină minte, ca cea care i-a dat aripi. Și e păcat de munca ta, școală românească!Când eram copil aveam în curtea din spate păsări și animale, printre ele mereu se găseau câteva găini bune la zbor și foarte curioase, care tot timpul zburau peste gard la vecini. Atunci, la mine în curte cineva lua o foarfecă și le taia din aripi. Tare nedrept mi se părea. Cele care deja experimentaseră zborul continuau să o facă un timp, dar fără succes. Până într-o zi când înțelegeau că nu mai pot să zboare. Atunci nu mai zburau nici in propria curte, nici măcar până în cuibar.Copilăria este partea din viață când începem să descoperim lumea. Școala ne dă repere pentru lumea din afara casei, ne transmite cunoștințe, valori, ne devine solid pilon. Dar acest lucru nu îi dă dreptul să facă pe cineva nesigur, pentru ceea ce este, ce poate, ce simte, pentru felul cum arată, pentru modul cum se prezintă în lume. Nimeni nu trebuie să aibă ca obiect de activitate „tăiatul aripilor” .Sunt multe probleme și în Anglia, uneori școala aplică procedurile standard ca și cum așează deasupra un șablon, fără să analizeze de fapt situația și să ia măsuri în consecință. Ei sunt preocupați dacă respectă standardele și apoi se gândesc la copil.Când trăiești în țara în care te-ai născut cunoști modul în care se manifestă oamenii. În altă țară o întâmplare banală capătă alte proporții, pentru ca îți aduce aminte că tu nu ești de acolo și din acest motiv te simți vulnerabil.De curând am simțit toate acestea când un grup de copii, care de obicei se adună într-o curte vecină, a început să

          E de ajuns să mă gândesc la primavară, ca să-mi apară în fața ochilor o copilă slabuță, cu părul scurt, în șosete trei sferturi și uniformă pepit, purtând ca pe un trofeu un buchet de ghiocei galbeni, legați cu șnur alb-roșu. Mărțișorul pentru doamna învațătoare. Peste ani rămâne certitudinea acelei zile de 1 Martie și mirarea că puteam purta acele șosete trei sferturi. Cum venea primăvara în copilăria mea? Poate venea ca în legenda babei Dochia, spusă și răspusă de bunica mea, cu lepădatul celor 12 cojoace, până pe Dochia o prindea viforul în vârf de munte fără niciun cojoc, iar eu eram de fiecare dată acolo cu ea, în zăpada înghețată care îi șfichiuia obrajii, în regretul, că a crezut prea devreme în primăvară. Așa venea primavara în copilăria mea, cu flori, cu legende, cu umblatul din nou la cutia cu marțișoare, că de unde altele noi? Ies în față acum, din memorie, un porc de ‘aur’ cu ochi de ‘diamant’ și un coșar cu scara îndoită și peria scămoșată de atâta plimbat prin cutie. Cum vine primăvara pentru copiii noștri? Poate cu nimic din toate acestea, doar nu tarabe cu mărțișoare. Anul acesta ne-am propus să facem un Marțisor memorabil, nu doar pentru faptul că o să-l sărbătorim pe 2 Martie, cât mai ales pentru jocuri, voie bună, timp de împrietenit, de dansat, de bucurat. O să te punem pe tine, omule mare, pe primul plan! Dar vino cu copiii ori numai cu copilul interior ca să le arătăm că primăvara e frumoasă oriunde ne-am afla! Rezervă-ți gratuit locul aici: https://academiaprietenilor.org/produs/friends_party/ https://angliaprinochiimei.org/wp-content/uploads/2025/01/1.secvente-de-la-Friend-party.mp4https://angliaprinochiimei.org/wp-content/uploads/2025/01/2.video-dance-tunel.mp4https://angliaprinochiimei.org/wp-content/uploads/2025/01/3.video-dans-muzica-populara.mp4

Sunt cel puțin 2 luni de când la noi acasă se vorbește compulsiv despre Friends Party, cred că până și Sasha cățelul nostru are câteva idei despre Academy of Friends și cam cu ce se mănânca ea.In rest părem bine, un pic agitați, ținem meeting uri ad-hoc; ai văzut cum; poate că acolo trebuia; am uitat să; data viitoare; poate era mai bine; neah; nu cred; suntem ok.Și apoi îmi vin în cap muzici, imagini cu zâmbete în ochi, copii entuziaști, părinți, bunici, o lume atât de frumoasă prin acest împreună care ne unește pe toți, pentru ca eu și cu tine, vibrăm la unison când se pornește hora, pentru că nici eu, nici tu, nu suntem indiferenți când primim în dar un steguleț românesc.Putem să ne mutăm la capătul lumii și este clar că vom lua România cu noi, oriunde ne-am afla.Aseară la Friends Party au fost concursuri, nu de matematică, nu de recitat, ci fețe de strâmbat, picioare de jucat, părinți și copii de dansat pe un pătrat de ziar, cu grijă să nu-l rupă. Au fost premii, diplome, medalii, unii au plecat acasă cu aurul, alții cu argintul ori bronzul, și îndrăznesc să sper că toți au plecat acasă cu inima plină că au petrecut o seară cu copiii într-un loc primitor, ca un alt acasă.Muzica a fost acolo să ne cuprindă pe toți, ba într-o horă românească, ba într-o americănească, a fost de toate felurile, pe alese, cred că am auzit și vreo 3 manele, de atmosferă, așa.Pentru mine Friends Party a fost locul unde prietenii mi-au devenit mai prieteni, iar cu ceilalți pe care abia i-am cunoscut, unii veniți din Nottingham, sau Leeds, ori din împrejurimile Wombwell, am avut sentimentul acela, de cunoscut, de al meu de-acasă.Am început, suntem pe drum, noi toți cei care am fost la Friends Party am dăruit copiilor noștri o fărâmă de România, poate că nu se vede vreo diferență acum, dar în timp sigur vom face diferența, și așa le vom dărui apartenența la ceea ce sunt de fapt. Români.La multi ani!

Situația a fost sub control, până când din senin m-a traversat un gând. N-am scăpare! mi-am spus. Iar trebuie să intru în cursa cu obstacole pentru cumpărături, gătit și decorat. Și-am început cu decoratul pentru că pe ăsta tot îl amân de vreo 2 săptămâni.Dar decoratul fără o temă e ca Leru-i ler fără Hrușcă, așa că am ales o temă mov ca tribut pentru Jubilee și Regină. Un prieten mi-a zis că am o temă, Crăciunul, dar și Crăciunul trebuie să-l mai asociez cu ceva că prea vine des și riscă să se banalizeze.Acum vreo două luni parcă decoram de Crăciun, că ajung să mă întreb foarte serios dacă eu chiar am fost în viața mea în ultimul an sau numai m-am vizitat din când în când?Altfel cum să-mi dispară așa încă un an, ca prin magie?Și-l caut pe d-l Hrușca pe Spotify, înfig boxele în telefon, trag bradul în livingul englezesc, caut decorațiunile de anul trecut să le combin cu cele mov de anul acesta, pun volumul boxelor la 20 și când începe:Coborât-o coborâtRaiule grădină verdeMaica sfântă-n tine șede.Oare unde pa pământRaiule gradină verde…Nu mai văd nici brad, nici globuri, ceva îmi blurează privirea, aerul devine greu și-mi trage una fix în plexul solar, încât aproape mă dezechilibrez, și-o iau repede spre ieșire, la aer, la frig, să nu-mi mai plece parchetul de sub picioare și Hrușcă să nu-mi mai mângâie timpanul până la implozie.Pentru că Hrușcă poate să cânte oriunde, dar când cântă în livingul englezesc e pericol de supraîncărcare de dureri și doruri.Inspir cu greutate aerul rece, precum peștele pierdut pe mal de insulă și după ce adun care ce bucați mai găsesc din mine mă întorc în living, la brad, la globuri și laLinu-i lin și iară linBate vântul cât e linFunză verde la mălin.D-l Hrușcă e destul de convingător încât o chemă și pe fiica mea și ea vine, ba chiar se apucă temeinic de aranjat bradul deși se mai plânge că a renunțat la nu știu ce “debate” pe Discord.Apoi, brusc, îl schimbă pe d-l Hrușcă cu Michael Bublé, Holly Jolly Christmas, ca după vreo 5 minute să zică: – Auzi, pun ce ascultai tu înainte!Și lucrul ăsta a fost o fericire în sine, pentru că d-l Hrușcă s-a cam dat în spectacol după aceea și eu odată cu el, i-am cântat cam toate versurile, i-am stricat cam toate melodiile.Fiica mea a tacut, a decorat bradul, a tacut, și a decorat, iar eu am știut că atunci se întâmpla magia acestui Crăciun pentru mine, când am dăruit o splendoare de trecut românesc unui prezent englezesc.Acum îmi dau seama că văzut din afară bradul meu cu accente mov Jubilee, în amintirea Reginei, cu Linu-i Lin la volumul 20 pare ca nuca în perete, dar în capul meu își găsesc locul și logica și n-aș fi eu dacă nu le-aș combina și celebra pe toate ca într-un veritabil cocktail englezesc.Off, linu-i lin!Ștefan Hrușcă – Hoi’Lahttps://www.youtube.com/watch?v=50hA4Zo4PHw

Ca orice sarbătoare mare îmi amintește încă o dată ca sunt plecată de acasă. Dar este cu fiecare zi o tot mai mare depărtare între cele două acasă. Pentru că nu poți pleca cu anii undeva fără să nu-ți construiești acolo o altă acasă. Am această tendință de a face cuib între orice pereți, dacă se întâmplă să stau acolo un timp. Și cred că această tendință este cea care mă salvează. O perioadă suprapuneam spațiile și pentru o secundă nu mai știam în care casă era lucrul pe care-l căutam. Îmi place să micșorez distanțele și să merg cu gândul pe străzile din București ca și cum sunt acolo. Dar așa cum era de asteptat acest lucru se întâmplă tot mai rar, pentru că ziua de azi e de mult mutată cu mine în altă țară și uneori îmi consumă toată energia. Și atunci, tot mai rar trec în gând pe Magheru, tot mai rar traversez Calea Victoriei, tot mai rar stau într-o intersecție la semafor și privesc cerul României, tot mai rar intru pe webcam ul de la Unirii să văd în timp real o frântură de București. Dar când se întâmplă să fie ziua României și sunt departe de ea, e imposibil să nu respir puțin mai adânc o secundă, două, trei, cu toate că dacă aș fi acolo, mare lucru nu s-ar întâmpla, dar imaginația crede ce vrea ea și o ia la alergat spre România, ca și cum numai acolo e ziua ei, ca și cum numai acolo e toată petrecerea și distracția. Azi e ziua României, le spun copiilor și le pun câteva întrebări: – Ce înseamnă pentru voi România? – Acolo m-am născut, pentru asta sunt creștin, știu română, acolo am bunicii și alți relatives, și România e o țară tare, zice Tudor în timp ce ia o hârtie să deseneze steagul României ca să-l pună pe banca din școala englezească. – Ce-i urați României de ziua ei? – Hai România! – Când o să creșteți o să vă duceți siguri în România? – Nu singuri, zice Ruxi, o s-o iau și pe Grace ca să vadă și ea cum trebuie să fie lucrurile.În capul copiilor mei România este cea mai bună țară pentru ca are cele mai tari parcuri și cinema-uri. Ce bine ar fi să socotim lucrurile în parcuri și cinema-uri și mereu să ne iasă pe plus. Poate așa n-ar mai fi fost nevoie să plecăm care încotro prin lume și am fi stat astazi la masă cu România, i-am fi spus cuvinte frumoase, inima ar fi fost plină de bucurie, respirația și-ar fi găsit ritmul firesc, și-n ochi n-ar mai fi tremurat niște luminițe precum ghirlandele de Crăciun ce vor fi aprinse astazi pe Magheru. La mulți ani, România! Nici anul ăsta, tort, nu ți-am făcut!

Tudor se întoarce de la școală: Am scos astăzi steagul României pe bancă și profesoara m-a întrebat ce e cu el, i-am spus că astăzi este ziua României și ea m-a invitat în fața clasei să vorbesc despre România. Nu mă așteptăm la asta, apoi toată clasa a cântat Happy birthday, și știi, în loc de nume au pus România!Steagul desenat de mine l-au pus lângă steagul England și a rămas acolo.– Wow! Asta arată un profund respect, spun eu – Da, respect pentru my nationality.– Da, dar toate acestea s-au întâmplat nu numai pentru că ai dus astăzi la școală steagul României, ci mai ales pentru ceea ce ești tu și cum te comporți zi de zi acolo. Uf! Hai ca am făcut și ceva bine! îmi spun în gând

Am citit de curând o carte despre patru prieteni și dorințele lor scrise pe bilețele, cu termen de îndeplinire până la următorul World Cup.(Simetria dorințelor – Eshkol Nevo, unde dorința unuia devine realizarea altuia).Vieți revizuite din patru în patru ani, dorințe împlinite sau nu, asta poate aduce World Cup în lume.O pauză de patru ani în care să-ți împlinești visele.O concentrare de forțe, mândrie și respect pentru competiție, în cele patru săptămâni de alergare cu mingea la picior, atât pentru cei din teren, dar și pentru toți cei care respiră în ritmul paselor și își suspendă viețile pentru această extraordinară simțire la unison.Pentru că ce simt eu, este la fel cu ceea ce simți tu, chiar dacă echipele, culorile sunt diferite.Citesc despre situații foarte triste legate de drepturile omului în Qatar, despre viețile imigranților sacrificate cu ușurință pe altarul zeului fotbal și îmi spun că niciodată competiția aceasta n-a fost mai controversată. Și atunci la ce bun? Dacă tot limbajul banilor e pe primul loc, tot strângerile de mână dincolo de uși zăvorâte primează?Dacă e tot așa, atunci eu ce mesaj mai transmit copilului meu?Pot eu în aceste conditii să am un mesaj coerent în ai spune că bucuria sportului e la același nivel cu bucuria prieteniei, că dincolo de competiție contează spiritul, contează să faci front comun cu partea luminoasă din tine și din celălalt.Că tu în dreptul tău poți schimba o lume, chiar dacă lumea cuprinde numai cei trei-patru prieteni ai tai.Pot eu trasminte copilului meu că energia competiției este motorul unei vieți, că cea mai importantă competiție este cea cu tine, când vezi că astăzi ești o variantă mai bună decât cea de ieri?Ce mai pot eu să transmit în acest dificil context, World Cup 2022?Cu gândul la toate acestea, primesc un mesaj pe School News.“Știm cu toții că England are primul meci în 21 Noiembrie la ora 1:00 pm.We’re playing Iran – it’s a must win game.Este singurul meci în timpul școlii, dacă o să rămânem între cele 16 echipe, o să avem meciurile începând cu ora 3 pm. Ca urmare ne-am gândit să oferim copiilor șansa să vadă meciul Iran-England în școală, încurajam copiii să poarte England t-shirts sau altele în red, white și blue.“Acest mesaj trimis de o școală obișnuită din South Yorkshire poate fi motorul ce pune în mișcare visele copiilor, poate fi energia ce se propagă prin inimi de copii, că în lume efortul fiecaruia contează, că direcția pe care o imprimi unei mingi undeva pe un teren pierdut la margine de countryside, îți poate da direcția unei vieți.La fel și în Qatar, oamenii, dincolo de fotbal au propriile vieți, duc copiii la școală, merg la piața sufocată de condimente (unde îmi imaginez că un strănut poate transforma locul într-o tornadă de șofran, turmeric, cardamom etc), gătesc într-o nebunie de gusturi, au reușite, nefericiri și ambiții ca peste tot în lume.Și acum, mai mult ca oricând copiii din Qatar visează fotbal.Viața are ritmul ei oriunde te-ai afla, individual îl simți prin ceea imprimă în tine și familia ta.Uneori este despre fotbal, dar de cele mai multe ori este despre a ține direcția bună, a avea grijă de tine și de oamenii din jurul tău, chiar dacă uneori visul tău este trăit aievea de altcineva și tu poți trăi visul altcuiva, într-o simetrie a dorințelor care chiar dacă nu-ți dă tot ce poți visa, te împlinește suficient ca să poți continua.match, verb (LOOK SIMILAR)match, noun (COMPETITION)

Sunt într-o continuă concurență cu device-urile, deși mai tot timpul telefonul e lipit de mână mea și a devenit mai mult decât un telefon. Pe el scriu acum, pe el citesc cărți, 80 % din timpul în care am nevoie de Internet îl accesez pe telefon, am și o mini bibliotecă în Drive, să nu mă prindă cumva vreun minut de pauză, necitită.Dacă n-ar fi pericol de electroșocuri la duș, mai că l-aș încorpora.Și mă mai supăr pe copii ca n-ar mai ieși din deviceuri.Am făcut cu ei un grup pe Discord unde ne prostim online, ne trimitem mesaje tâmpițele, poze haioase și emoji, că dacă ei vorbesc computereza și eu trebuie s-o aprofundez.Nu pot să țin pasul, îmi este foarte clar, dar mă bag și eu în seamă.Tudor mă ține la zi, el încă mă caută prin casă să-mi prezinte nu știu ce joc revoluționar cu imagini realistice, ultimul răcnet al Internetului, ceva ce-mi pare un bullshit dar n-am ce face, petrec minute bune, admirând minunea.Pentru că dacă dau să plec la minutul 2, zice, stai că urmează partea cea mai tare, care e tot un fel de parkour besmetic într-un decor schimbat.Uneori sunt și arme. Atunci pot să spun, degeaba mă chemi la astea cu împușcături, n-o să-ți spun vreodată că sunt ok, n-o să ți le admir și știi prea bine asta.Da, știu, dar uita-te și tu la decorul ăsta super realistic.Da, mă uit, au muncit degeaba.În schimb tot eu las laptopul deschis să adune Robux sau ce-o mai fi, prin AutoClicker și dacă vreau să folosesc computerul între timp, am grijă după aceea să intru din nou în Roblox pe jocul respectiv, să găsesc secvența care adună Robux și s-o pornesc la loc, un lucru pe care nu m-aș fi văzut făcându-l.Dar copiii deschid în noi niște aplicații pe care n-am fi crezut vreodată că le-am putea rula.Și nu sunt toate numai de fun, unele pot fi de iubire, dar sunt și unele care rulează instalate direct pe nervi.Pentru acestea, tot ce mai poți face este să cauți repede butonul de Logout și să ieși de acolo, până nu ajungi la secvențele alea urâte care îți strică ziua, armonia și zenul care în seninătatea lui chiar credea că-și va găsi loc în mintea ta.Când copiii mei dau clickuri direct pe nervii mei de cele mai multe ori reușesc să găsesc butonul de Logout, dar până îl găsesc încep să numar 1, 2, 3, 4….La 1, 2 inspir adânc, la 3, 4 expir și încep să văd în infrarosu, la 5, 6 trag aer ca peștele la reflux rătăcit pe uscat, la 7,8 reiau ce aveam de spus, dar de la atâta inspirat adânc, iese cam șuierat, la 9,10 expir și primesc în brațe, trântit, un “Lasă-mă în pace!”, cu care nu știu ce să fac și de frustrare, îl scap, direct în stomac.Când copii mei dau clickuri pe nervii mei sunt caz tipic de analizat în psihologie, uneori lupt, uneori fug, uneori îngheț.Câteodată reușesc să câștig lupta de-mi vine să-mi dau premii, dar am și zile când sunt de-a dreptul jalnică și am reacții deplasate la stimuli foarte mici, replici de tot râsul strigate în gură mare, să afle toată lumea ce și cât pot.Când practic fuga îmi spun că e bine așa, să mai luăm cu toții câte o pauză și astfel rămân cu demnitatea intactă.Grav e când îngheț în secvență și simt până în neuroni un Error 402, nu strig, nu mă revolt, nu fug, dar privirea, privirea m-ar ataca și pe mine dacă m-aș uita în oglindă.Când se repetă în buclă toate secvențele de program deodată, îmi aduc aminte că iar am dormit puțin, pentru că cele mai multe erori în Matrix de aici le am.Și atunci mă deconectez de la sursă, rulez numai aplicațiile de bază, ies frecvent în decor și iau copiii cu mine ca să avem timp împreună, de resetat conexiunile, de reconfigurat bucuria, de restartat râsul și voia bună.

Am o mirare plină de admirație când îmi văd copilul cât de firesc se mișcă printre oameni, adulți, copii.Este pur și simplu de acolo, indiferent unde s-ar afla, și nu stă să se întrebe, să mă duc, să nu mă duc, dar dacă?Vine și cere voie, pot să mă duc la vecini că au făcut un foc de Bonfire, vreau să merg și eu. Ok, du-te, îi zic!În două minute sună la ușă vecina, cea cu focul în curte. Tudor e fiul tău? Da, zic. Vreau să știu dacă e alergic la fum sau la mâncare, la ceva? E ok zic, nu e alergic la nimic. Poate să stea cu noi dar voiam să mă asigur că e bine. Mulțumesc foarte mult.După vreo oră vine și Tudor până acasă să ia ceva pentru foc, cartoane, orice e bun de pus pe foc și începe să care la vecini.Îi deschid poarta și rămân în stradă, e întâmpinat acolo cu aplauze.După o altă jumătate de oră vine cu o bancnotă de 5 lire câștigată pentru că a cărat la foc lemne din curtea altui vecin. Și-mi spune că mâine dimineață poate să mai câștige 20£ dacă se duce să facă curat după foc.După un timp un vecin îl aduce acasă și-mi zice cu un zâmbet, l-am adus pe Tudor că am rămas mai mult adulții la foc.Bine, mulțumesc!Văd că ți-ai făcut prieteni îi zic lui Tudor. Da, zice el și să știi că pentru mâine am stabilit la 25£, nu la 20£, că e muncă multă să faci curat după un asemenea foc.Le-am zic că, Tudor Vornicu, e nume românesc, și de asta ei nu-l prea pot pronunța și să vezi ce, m-a auzit vorbind un român, care apoi toată seara a vorbit cu mine românește. Așa că, am găsit și un român acolo.Bravo, Tudor! Ai făcut într-o seară cât n-am făcut eu în 2 ani jumătate. Ești un fenomen.Și mi-am amintit că săptămâna asta am fost cu Tudor la un review la școala și profesoara mi-a zis că Tudor este amazing și că ea iubește asta, dar lui Tudor îi place să arate cât e el de amazing oricând, la jumătatea orei, în plin proces de predare, dacă are o idee despre ce se discută acolo, el trebuie să show & tell.Apoi am întrebat cum se poartă cu alți copii și mi-a spus că e primul care împarte dreptatea printre copii și i-a apărarea celor mai mici.Pe stradă la întoarcere i-am povestit despre școală. Școala trebuie să se ocupe de toți copiii și tu care cred că ești un tip generos vei lăsa școala să-și facă treaba, îți vei aduce aminte să ai răbdare să vorbească și ceilalți copii, să permiți profesoarei să predea, chiar dacă vei avea timpi morți și te vei plictisi.Pentru că, vezi tu, chiar dacă ești un tip amazing, în viață, fără bunătate și generozitate nu vei fi niciodată complet.Apoi mi-am dat seama că tocmai l-am îndepărtat de visul de-a deveni milionar în dolari, cum zicea el până pe la vreo 8 ani.Cum să-i spui unui copil, fii amazing numai în pauza de prânz? N-ai cum. Noroc că acasă nu simte prea des nevoia de a arăta cât este el de minunat, pentru că acasă e zona lui securizată de admirație, liniște și iubire și nu are nevoie să fie “showman”.De la Tudor învăț foarte multe lecții, dar oricât de mult aș învăța, foarte puțin pot aplica, pentru că pur și simplu nu sunt ca el.Și atunci mă întreb, cât este educație și cât este șansa ca rotația planetelor, universul ori dumnezeirea, să aducă în dar steaua norocoasă fix la ziua ta?Ori este numai determinarea ta de a negocia cu viața până la ultimele 5 lire?

Și anul acesta Bonfire night a început cu câteva seri înainte, cu artificii trimise spre cer când nici nu te aștepți, de parcă se repetă pentru marea finală din seara de 5 noiembrie. Toate pregătirile acestea sunt prilej de speriat și tremurat din toate cele 4 picioare pentru Sahsa.Mă uit cum ea, un golden retriever inteligent, bun și blând, nu-și poate controla panica. La unele artificii se aude numai un șuierat, dar e suficient ca să încerce orice pentru a scăpa.Dacă anul trecut încă mai asculta când îi spuneam că o să fie bine, că n-o să i se întâmple nimic, anul acesta nu prea mă mai crede și se duce într-o fugă la etaj.Degeaba i-am spus, vezi că la etaj ești mai aproape de artificii, inclusiv de zgomot, să nu zici că nu ți-am spus, în plus eu sunt aici la parter, deci nu tu picior de care să te lipești, nu tu mână care să te mângâie pe cap. Ea nimic.Și-a manifestat independența, că e și ea un soi de adolescentă și a zburat pe scări de aproape mă așteptam să aud de la etaj un “Lasa-mă în pace!” și vreo ușă trântită.N-am auzit.Dar o dată am găsit-o sub pat în dormitor, aproape în depresie, altă dată când probabil le invadase spațiul personal, copiii au adus-o la parter.Stau și-mi spun: -Doamne, dar repede mai cresc toți puii din casa asta, repede se mai declară independenți, repede o iau la fugă în sus pe scări, apoi prin ușa de la intrare, apoi prin viață!Și socotesc cam câte Bonfire îmi mai sunt date să sărbătoresc, încurajez și ocrotesc. Cam cât degetele de la o mână, plus-minus.Asta e Sasha! Deocamdată tot cu mine va trebui să te mulțumești și de acest Bonfire, dacă nu cumva o să mi se “aprindă și mie călcâiele” și-o să mă apuce un “foc” de ducă, după niște artificii și un imens pârjol organizat.